Oricine a citit Povestea lui O, de Pauline Réage, va recunoaşte în Şcoala supunerii, de Marina Anderson, ed. Trei, 2013, o clonă a acesteia, şi într-un caz şi-n altul autoarele semnând cu pseudonime, ceea ce era de înţeles acum 50 de ani, nu şi în zilele noastre când – vorba poetei – „ne-am hotărât să purtăm totul direct”.
Având o carieră profesională strălucită şi o viaţă sentimentală la pământ, Natalie Bowen se înscrie la un… „seminar de sex”, unde „oamenii se duc pentru a învăţa cum să-şi împlinească potenţialul sexual, dar un anume tip, foarte special, de potenţial. (…) Acolo te învaţă cum să laşi controlul pe seama partenerului tău pentru a simţi plăcerea. L-am auzit pe unul din îndrumători spunându-i «şcoala supunerii», ceea ce rezumă totul foarte bine”. Şi deja la capătul primei lecţii, „într-o bancă” (pardon, pat!) cu Heather, aceasta din urmă formulează răspunsul la o întrebare ce pluteşte-n aer: „Amândurora ne place să controlăm lucrurile în pat, dar niciuna dintre noi nu este atrasă de bărbaţi docili. Nu-i de mirare că viaţa noastră e dată peste cap”.
Ceea ce urmează este o iniţiere (plătită cu bani frumoşi!), preţ de un week-end sau două, la capătul căreia fiecare „cursant” – bărbat sau femeie, fără deosebire – află „mai multe despre sine decât ar fi vrut”. Trec razant peste scenele fierbinţi – mai degrabă „tehnice”, decât „erotice”! –, spre a ajunge la „deznodământul” mult dorit:
„- Trebuie să fie alegerea ta, decizia ta, este un pas important. Natalie, nimeni nu poate hotărî în locul tău. Noi nu suntem aici ca să-i forţăm pe oameni să facă lucruri împotriva dorinţei lor.
- Dar mă aflu aici pentru a învăţa supunerea. (…) Doar trebuie să mă supun, nu?
- Nu în această împrejurare, răspunse el. De ce îţi este atât de teamă?
- Cred că îmi este teamă de mine însămi, se confesă ea”.
Nu-i va mai fi! Iar atunci când Simon – îndrumătorul de la Paradis, iar acum şi amantul ei –o înlănţuie-n scena finală, „ea ştiu că putea avea totul – şi că acum, dorinţa ei devenise realitate”.
