Uneori, mai ales în vacanţe, când demnitarii îşi mută inactivitatea pe litoral sau pe la casele dosite în declaraţiile de avere, se aude sufleorul şoptind din culise. La început, par să fie vorbe fără rost, nişte bolboroseli pioase. Apoi, pe măsură ce zarva se mută în hotelurile de cinci stele, încep să se distingă, clare şi răspicate, diverse vorbe: biserică, tradiţie, patriot, patriotism, poporul, drapelul naţional, costum popular, cruce, pâine şi sare, copii, mame, sărbători religioase, cocarde, coroane... Pe scurt, cuvinte din substratul traco-getic al politicii.
Chiar dacă monotone şi incoerente, politicienii, mai ales cei de bună credinţă populară, tresar instinctiv la auzul lor şi fie încep să lăcrimeze şi să articuleze discursuri alambicate şi protocroniste, fie pun mâna pe buzunarul de la piept, să-l apere de poftele altora sau să-şi protejeze electoratul captiv acolo, dar şi să arate respect şi devotament faţă de valorile neamului. Au fost votate multe asemenea ocazii în care politicienii pot să-şi controleze buzunăraşul de la piept, jucând totodată şi rolul de cetăţean responsabil, adânc pătruns de însemnătatea unor evenimente istorice, dar niciuna nu egalează sărbătorile marcate cu roşu în calendarele religioase.
Comportamentul quasiidentic al mai tuturor politicienilor în asemenea situaţii pare să fi fost condiţionat în laborator, sub stricta supraveghere a inginerilor sufletelor omeneşti. S-ar părea chiar că toţi se folosesc de aceiaşi consilieri şi strategi politici care le dau aceleaşi sfaturi, din aceleaşi manuale uitate pe băncile şcolii de partid: „Mergeţi în spaţii controlate, într-o biserică n-o să vă huiduie nimeni, mergeţi printre românii din maghiarime, vor fi fericiţi că le daţi atenţie, acolo, maghiarii îşi văd de ale lor, aşa că ignoraţi-i, iar românii vă vor idolatriza, mergeţi în comuna natală, pupaţi-vă mama în faţa aparatele foto, nimic nu înmoaie inima unui bun votant creştin decât îmbrăţişarea mamei sau a mamei copiilor tăi în chiar ziua Adormirii Maicii Domnului. Şi, dacă mai şi aveţi vreo Maria în familie, e bine s-o aduceţi în faţă, cu brodoada pe cap, să vadă lumea că sunteţi fată de la ţară şi că nu vă e ruşine cu asta.”
Această maimuţăreală a traiului simplu, cu mămăliguţă, lenjerie tricotată şi poale-n brâu se numeşte empatie şi întoarcere la origini şi e foarte preţuită de politicienii noştri, gata mereu să dea cu coasa, să spargă lemne, să încingă o horă sau o geampara, să învârtă în oale sau să mănânce pâine cu sare în semn de bun găsit. Iar tradiţia politică spune că, dacă ignori întoarcerea televizată la origini, îţi rişti cariera, aşa că politicienii noştri trăiesc din plin mitul eternei reîntoarceri, cel puţin o dată la patru ani.
Să ne trăiţi mulţi ani, Măria ta, se zice că i-ar fi spus un unchieş premierului Ponta care s-a dus la mănăstirea Putna să ia pulsul accelerat al unei mulţimi în extaz. Nu Maria ta, ci Măria ta. Premierul era între două curse, ciugulind frugal o slujbă şi o masă festivă, pentru a ferici cu prezenţa cât mai multe Mării. Mai toţi politicienii care se respectă au călcat pragul unei biserici trăgând după ei hoarda de reporteri să-i transmită în eter chipul transfigurat de extaz religios. Chiar şi ateistul Cernea, frate cu natura cum se ştie, a adoptat o biserică din Roşia Montană, semn că şi el simte că, după o vizită în Taiwan, trebuie să facă ceva radical, după cum şi Alcibiade a tăiat coada câinelui preferat să vorbească lumea despre această extravaganţă şi nu despre viaţa lui intimă.
Nu ştim câţi demnitari au ţinut post şi s-au curăţat de cele rele înainte de a merge la slujba de pomenire. Dacă e să ne luăm după zaiafeturile la care au participat în ultimele săptămâni, niciunul. Toţi au mâncat de dulce şi sunt dependenţi de borcanul cu dulceaţă al veniturilor statului.
Le-a fost de-ajuns cât s-au abţinut până i-au convins pe cei de la FMI să ne treacă şi bacalaureatul acesta. Le-a fost de-ajuns cât au postit până s-a dat dezlegare la bugetul de stat şi s-a făcut rectificarea, trăi-le-ar clienţii dependenţi de asfalt, ciment şi paradisuri fiscale care au găsit trufandale îngropate în cutele bugetului, că altfel ar fi murit de sevraj. Dar e ştiut că o perioadă de post nu face decât să ascută simţurile, să redea gustul şi pofta pentru bunătăţi.
Biserica nu este atât de zgârcită cu binecuvântările şi nici pretenţioasă când e vorba de politicieni, mai ales că de ei depind fondurile bugetare pentru faraonii Patriarhiei. Biserica are popularitate cât toate instituţiile statului şi îmbrăţişările creştineşti în faţa electoratului sunt considerate gimnastica cea mai potrivită pentru a creşte tonusul muscular al unor politicieni, altminteri vlăguiţi şi nepopulari pentru o parte însemnată a electoratului.
Deşi cam obosită în sondajele de opinie, Biserica este, în continuare, singura forţă decizională asimetrică, în care afurisenia şi canonelile ţin locul votului de blam şi moţiunii de cenzură iar de fulgerele Patriarhiei se tem politicienii mai ceva ca de acelea de la Cotroceni. Aşa se şi explică reacţia unanim-veninoasă a înaltelor şi preafericitelor feţe când BBC a difuzat un documentar în care se spunea că, deşi este cea mai săracă ţară din Europa, în România se construieşte o biserică la trei zile. Asemenea industrie spirituală nu s-ar fi putut dezvolta fără sprijinul neprecupeţit al finanţelor statului care, de pildă, a donat 11 hectare în centrul Bucureştiului pentru o nouă catedrală de sute de milioane de euro.
Biserica ortodoxă a corectat inadvertenţele documentarului, fără a limpezi defel relaţiile cu puterea lumească, şi le-a transmis realizatorilor că mai bine să construiască biserici decât să le vândă pe cele vechi şi nefolosite. Niciun pericol pentru bisericile din România. Mai ales la sărbători, ele devin neîncăpătoare, de trebuie să-şi întindă oamenii grătarele şi în afara curţii.
Cezaropapismul subtil şi manipulator dă de înţeles că unele doctrine sunt mai îndreptăţite la graţia credinţei şi binecuvântarea mai-marilor bisericii decât restul scenei politice, de aici şi concurenţa între doctrinari şi ideologi pentru graţiile bisericii. La acest scenariu colaborează şi unii dintre politicienii cu studii teologice care, neputând da soliditate deşertăciunii politice, încearcă să facă etica spirituală mai elastică, folosind-o nu doar în beneficiul propriei familii politice, dar şi împotriva adversarilor. Ceea ce duce, fireşte, la îmbulzeala caricaturală din pragul bisericii dintre politicienii care se bat pe publicul amator de sărmăluţe al marilor serbări creştine şi pe audienţele la concurenţă de piaţă cu telenovelele şi manelele. E un fel de a îmbina utilul cu plăcutul pentru că esenţialul nu e să fii mereu acolo, în strană, ci doar la orele de maximă audienţă când te poţi întrupa pe ecrane pentru tot creştinul. Chiar şi pentru Ion Iliescu şi revoluţionarii săi de profesie a apus epoca ateismului ştiinţific.
Toţi consideră că trebuie să te foloseşti de puterea credinţei pentru a câştiga puterea credincioşilor. Iar calea de acces către sufletele lor trece şi prin porţile împărăteşti. Mai-marii bisericii nu se îndură să aleagă dintre mulţii veniţi pe puţinii chemaţi pentru că, în ciuda relaţiilor pe care le au la cel mai înalt nivel cosmic, nici măcar ei nu ştiu încotro se duc voturile. Sau poate că nici nu trebuie să aleagă, de vreme ce toţi îi iubesc necondiţionat.
