Linkuri accesibilitate

Aurelian Neagu: „...indiferent de favorurile ce le-am avut în țară, nu mă mai întorc în RPR sub nici o formă, căci eu doresc să fiu liber.”



Într-un recent apărut volum de amintiri, un celebru violoncelist stabilit în Canada, Vladimir Orloff, a cărui familie este originară din Chișinău, comentează pe marginea deciziei sale din 1964 de a părăsi România și a rămîne în Occident: „Am plecat dintr-o țară unde am fost renumit, cu viață asigurată, casă, mașină, dar... fără libertate. Acesta a fost motivul pentru care am rămas. [...] ...în comunism eram ca un canar ținut să cînte într-o colivie.”

Vladimir Orloff, cum o amintește în cartea sa „Variațiuni rococo în patru țări” (București, Editura Scrib, 2013), a fost cea de-a treia celebritate din lumea muzicală românească, după dirijorul Constantin Silvestri și pianistul Mîndru Katz, care a decis că libertatea este mai importantă decît bunăstarea imediată, reală în anii '50, oferită de un regim comunist ce funcționa mulat pe modelul sovietic de tratament al artiștilor.

Ceea ce se știe mai puțin este că marii muzicieni numiți nu au fost nici pe departe singurii din breasla lor care au părăsit România în epoca lui Gheorghiu-Dej. În arhivele Europei Libere, recent deschise cercetării, se păstrează un document revelator despre o altă evadare spre libertate, ce a deranjat mult în epocă autoritățile și serviciile de securitate române. Este vorba de un tînăr solist, la mijlocul anilor '50, al Operei de Stat din București, laureat al Premiului de stat, cu o carieră mai mult decît promițătoare, după cum o recunoștea într-un interviu acordat biroului Europei Libere de la Paris, în 1956.

Aurelian Neagu, fiul unui preot, a devenit prim-bas al Operei din București în 1951, după absolvirea Conservatorului, la numai 21 de ani și, pînă la data evadării sale, în septembrie 1955, se distinsese pe scenele țării și în turnee efectuate la Berlin, Varșovia, Shanghai, Tokio și Moscova. Era un privilegiat într-un sens, după mărturia sa ajungînd să cîștige pînă la 12 mii de lei pe lună, între altele și grație înregistrărilor sale, plătite - după declarația lui - cu pînă la 200 de lei minutul...

În 1955 a fost trimis „la Geneva, să participe la Concursul Internațional de Muzică Vocală, ce începea acolo la 19 septembrie. El a plecat împreună cu un alt cîntăreț, Nicolae Herlea, ce a obținut o medalie la acest concurs, el însuși căpătînd premiul întîi”. Probabil, în fapt, unul din premiile celebrului concurs de la Geneva, deoarece Premiul I la canto l-a obținut în 1955, un canadian, James Millighan, secondat de americanul Marvin Hayes.

Potrivit documentului din arhiva Europei Libere „În tot timpul șederii lor la Geneva, ei au locuit la Hotel des Russies și erau însoțiți în permanență de către șase îngeri-păzitori, printre care primul responsabil era Mauriciu Wexler din partea Ministerului Culturii Naționale. [...] Camerele în care locuiau cei doi artiști și însoțitorii lor erau dispuse în formă de vagon, astfel că oricine ar fi dorit să iasă din apartament trebuia neapărat să treacă prin încăperea locuită de către responsabilii păzitori.”

„Stratagema” aleasă de Aurelian Neagu a fost ca din cei 1000 de franci elvețieni încasați ca premiu să cumpere „zece sticle de vin pe Aurelian Neagu, solist în 1957 al operei Ernani la Festivalul Maiul Muzical Florentin

Aurelian Neagu, solist în 1957 al operei Ernani la Festivalul Maiul Muzical Florentin

care le-a adus la hotel spunînd că vrea să sărbătorească succesul său, avînd în vedere că paznicii săi nu vroiau să iasă să petreacă în oraș.” Și relatarea continuă: „pînă la urmă, politrucii s-au amețit bine, iar pe la orele două toată lumea s-a culcat. [...] Aurelian s-a sculat și, în vîrful picioarelor, s-a îmbrăcat cu două rînduri de haine, și-a luat servieta cu ceva lingerie și cîteva partituri muzicale, apoi, pe la orele trei, a ieșit din cameră fără ca paznicii, toropiți de băutură, să-l poată simți.”

„A doua zi dimineață, s-a prezentat poliției elvețiene cerînd azil politic. Poliția, după ce i-a luat o declarație de 32 de pagini, l-a depus într-o închisoare unde a stat șase zile. Între timp, Legația RPR de la Berna a fost sezisată și a intervenit energic pe lîngă autoritățile elvețiene cerînd predarea lui. Ministrul RPR, Stofferl, a spus autorităților elvețiene că Neagu Aurelian a fost răpit și că este, cu siguranță, reținut în contra voinței sale; în consecință el a cerut să fie confruntat cu acesta.”

Scena așa-numitei confruntări, desfășurată la Palatul de Justiție din Berna, este antologică, diplomatul român adresîndu-se cîntărețului de operă în românește cu mustrarea: „se poate, tovarășe, ca tocmai Dumneata să rămîi aici, care te-ai bucurat de ce mai mare încredere a regimului nostru și ai beneficiat de o răsplată materială ce nu o vei putea avea nicăieri și niciodată?!” Aurelian Neagu răspundea, între altele: „...indiferent de favorurile ce le-am avut în țară, nu mă mai întorc în RPR sub nici o formă, căci eu doresc să fiu liber.”

După alte confruntări și amenințări, consemnate într-un proces verbal de către autoritățile elvețiene, documentul de arhivă notează: „Delegații RPR au fost nevoiți să părăsească Palatul Justiției cu mîna goală, în timp ce cîntărețul român se întorcea la Geneva. Aurelian Neagu primea ulterior azil politic, dar i se cerea să nu desfășoare nici o activitate politică și să nu facă nici un fel de declarații presei sau altor organe, deoarece Elveția nu dorește să aibă alte incidente și discuții diplomatice cu RPR. În acest fel, prezența lui Neagu Aurelian în Elveția a rămas aproape neobservată de către presă și de posturile de radio.”

Aurelian Neagu, solist în Simfonia a 9-a de Beethoven, sub bagheta lui Sergiu Celibidache în 1958, la Torino

Aurelian Neagu, solist în Simfonia a 9-a de Beethoven, sub bagheta lui Sergiu Celibidache în 1958, la Torino

Și un post-scriptum la acest document datat 7 aprilie 1956. După audiții la Opera din Paris, basul român, încă în 1956, debuta cu ansamblui Operei Scala pe scena Sălii de Congrese de la Zürich, în rolul lui Raimondo din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti. Avea să cînte apoi, în deceniul următor, în ansamblurile Operelor din Freiburg im Breisgau, Deutsche Oper la Berlin, Deutschen Oper am Rhein la Düsseldorf-Duisburg, iar în perioada 1965-1977 la Zürich. O carieră împlinită cu numeroase apariții pe marile scene din Italia, Germania și pînă la... Moscova și Leningrad.
XS
SM
MD
LG