Linkuri accesibilitate



August. Luna când se întors armele.
Voi „întoarce” şi eu din condei două istorii, cu acelaşi personaj, fiindcă – volens nolens – sunt oarecum legate între ele, fie şi prin ricoşeu. Cea de-a doua (din punct de vedere cronologic) ţine demult de Istoria Literaturii (cu majuscule!), şi o ştie „toată lumea” (literară, cel puţin); va trebui însă să treacă ceva timp, ca s-o aflăm şi pe prima, din chiar gura protagonistului – nimeni altul decât poetul rus Evgheni Evtuşenko – via consemnarea reporterului de ocazie – nimeni altul decât poetul român Nichita Danilov –, care a şi aşternut-o pe hârtie. Să le luăm pe rând.

Prima. Înainte să ajungă un adevărat globe-trotter, tânărul poet rus Evgheni Evtuşenko a trebuit să treacă… Prutul – în sensul invers decât suna celebrul ordin antonescian – şi, se pare că a făcut-o cu dreptul! Iată ce-şi aminteşte, peste decenii, marele rus, la un pahar de vorbă: „În anii şaizeci am trecut şi eu prin Iaşi. Era primul oraş pe care l-am vizitat atunci când mi s-a permis să ies din Uniune. Tovarăşii m-au cazat la cel mai bun hotel. Din banii pe care-i câştigasem publicând versuri, am cumpărat vin roşu românesc, puterea ursului. Iar noaptea am împărţit-o cu cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. În timp ce ne hârjoneam ca nişte nebuni pe canapea, portretul lui Gheorghe Gheorghe-Dej s-a desprins din perete şi ne-a picat în cap. Mi-am dat seama atunci că semnul acesta e de bun augur şi că dragostea învinge orice dictatură. De aceea nu m-am mirat când mai târziu a căzut zidul Berlinului şi apoi comunismul…” (Nichita Danilov, „La Dinescu. Aşteptându-l pe Evgheni”, din volumul Portrete fără ramă, Tracus Arte, 2012). Nimic de luat, nimic de adăugat – decât că „cea mai frumoasă femeie” trebuie să fi tras o frică soră cu moartea, şi că vor trece alte trei decenii şi mai bine înainte să cadă Zidul, după ce nu portretul, ci însuşi Ceauşescu a picat (în dizgraţia Moscovei, apoi sub gloanţe)…

Secunda. Peste doar câţiva ani de la „descălecarea” – sau poate… încălecarea, ca să nu zic călărirea! – moldavă, mai exact în 1965, (încă) tânărul poet rus Evgheni Evtuşenko participă la întâia ediţie a Festivalului de Poezie de la Struga, din fosta Iugoslavie (acum, Macedonia), unde trebuie să se încline în faţa tânărului poet român Nichita Stănescu, de-un leat cu el, care obţine, cu poemul „Quadriga”, Premiul mic, pentru tineri (între paranteze amintim că vor trece alţi 17 ani, înainte ca Nichita Stănescu să fie încoronat, tot aici la Struga, cu Cununa de aur, un fel de Premiul Nobel al poeţilor). Lui Evgheni Evtuşenko nu i-a picat bine faptul că juriul macedonean l-a preferat pe român, astfel că în aceeaşi seară s-a pus pe băut, ca să-şi înece amarul în votcă; şi cu cine credeţi – sigur că da, cu Nichita Stănescu! De la o vorbă la alta, la un moment dat s-au luat la pumni. I-au despărţit, apoi i-am împăcat pe loc, iar ca răbufnirea de orgoliu a rusului să nu impieteze prietenia dintre popoare, la întoarcerea poeţilor în patriile lor, în cele două capitale – Moscova şi Bucureşti – s-a hotărât să fie tradusă poezia lui Nichita Stănescu în limba rusă; la fel, să fie tradusă poezia lui Evgheni Evtuşenko în limba română. Toate bune şi frumoase, doar că... poezia lui Nichita Stănescu urma să fie tradusă de nimeni altul decât Evgheni Evtuşenko, precum şi poezia lui Evgheni Evtuşenko urma să fie tradusă de nimeni altul decât Nichita Stănescu. Zis şi făcut (după versiunile ad-litteram).
Ceea ce înseamnă că puterea URSS-ului şi-a găsit naşul – puterea ursului românesc…
XS
SM
MD
LG