Linkuri accesibilitate

În bezna lăsată de arhivele secretizate, marile familii de interese s-au clădit în jurul rămăşiţelor comuniste. Păcatul originar al partidelor politice este că, pentru a creşte mari, s-au hrănit cu asemenea resturi.



Bătrânul acela liniştit, împuţinat de vârstă, mergând preocupat prin parc şi hrănind porumbeii este istoria noastră recentă sub acoperire. Alexandru Vişinescu nu este fost deţinut politic, deşi a lucrat în domeniu. Mai toţi foştii deţinuţi politici de vârsta lui fie au murit pe tura lui, fie sunt imobilizaţi la pat sau nu stau suficient de aproape de parcul Cişmigiu să-şi permită porumbeii. A fost şef al unei odioase închisori comuniste pe când aceasta era o productivă fabrică a morţii. Nu stă ascuns sub altă identitate, nu poartă perucă şi nici barbă falsă. Pe actele de pensionare (ia o pensie lunară, zice-se, de 6 000 de lei, aproape două mii de dolari) numele lui este scris clar, la fel şi cariera lui, de la bătăuş analfabet până la torţionar cu diplomă de bacalaureat.

De ce s-ar ascunde când nu-l urmăreşte nimeni? Cel puţin până de curând, când opulenta-i senectute i-a fost tulburată de câţiva tineri care l-au luat la întrebări, iar bătrânelul cel liniştit a sărit la gâtul lor. Ce au cu bătrâneţile lui? Ce au cu trecutul lui revoluţionar? A servit patria mai bine ca mulţi şi, pentru mulţi, serviciul credincios este crima perfectă. A fost eficient în pătrăţica existenţei lui. Iar dovada cea mai bună este că încă mai trăieşte, în vreme ce liderii politici care au trecut prin malaxorul închisorii din Râmnicu Sărat sunt demult oale şi ulcele. Dovada este pensia, semnul de preţuire al societăţii pentru trecutul său profesional, o pensie de nouă ori mai mare ca salariul minim, chiar dacă acesta a fost majorat de curând la 700 de lei. Este de cinci ori mai mare ca pensia unui profesor sau medic. Societatea îl preţuieşte! Dovadă este apartamentul pe care-l ocupă. Dovadă sunt colegii lui care au ocupat sau ocupă funcţii în aparatul statului, semn că experienţa lor a rămas indispensabilă sau oricum la mare preţ. Nicolae Pleşiţă, membrii familiei Ceauşescu sau ai altor familii de nomenclaturişti erau, unii mai sunt şi azi, invitaţii speciali ai presei, aduşi pe covoarele roşii ale interesului public, pe motiv că fac audienţă mai mare decât discuţia molcomă a unui filosof cu un moralist.

După condamnarea oficială a comunismului, mulţi îi cântaseră prohodul şi-l aruncaseră „la groapa de gunoi a istoriei”. Dar era vorba despre o condamnare retorică, iar pedeapsa a fost de muncă în folosul comunităţii. În bezna lăsată de arhivele secretizate, marile familii de interese s-au clădit în jurul rămăşiţelor comuniste. Păcatul originar al partidelor politice este că, pentru a creşte mari, s-au hrănit cu asemenea resturi. Placiditatea publică a permis supravieţuirea în condiţii princiare a dinozaurilor comunişti, dar şi apariţia noii generaţii care, când nu este şi ea prizoniera unei nostalgii congenitale, este mult mai pragmatică, neinteresată de trecut, preocupată în proporţie de masă (80%, conform ultimelor sondaje) de plecarea din ţară.

Dezamăgirea de masă a căpătat proporţiile unei plăgi sociale. În ţară toate culoarele sunt ocupate de acest detritus istoric. Sute de aleşi locali sau centrali ar trebui aruncaţi la groapa de gunoi a istorie pentru că au fost complicii comunismului şi ai Securităţii. Mulţi dintre ei au dosare de informatori, au fost ofiţeri de securitate sau mari ştabi la partid. Iar acestora li se alătură aproape jumătate dintre primarii aleşi în 2012 care, conform Agenţiei pentru integritate, sunt incompatibili întrucât, printre altele, firmele lor au încheiat contracte cu administraţia locală.

Singurul semn de reciclare a clasei politice este că s-a schimbat motivul pentru care politicienii ar trebui declaraţi incompatibili. Şi nici nu trebuie legi noi. Ar putea fi reciclaţi prin simpla aplicare a legilor existente. Codul penal, de pildă. Uneori nici aceste legi nu sunt necesare. În PRM, de pildă, nu e nevoie de ele pentru că se aplică direct legile naturii şi câştigă cel care ocupă primul vizuina de unde se poate apăra cu ghearele şi colţii din dotare. De astă dată cel care a rămas pe-afară, fără ştampilă şi sediu, este Corneliu Vadim Tudor, alungat din casă de copiii lui de suflet nu înainte de a fi învăţat de la el tot ce ştiu acum. Şi mai mult decât atât. Tribunul PRM este şi el convins că, în toată viaţa sa de privilegiat al comunismului, dar şi al capitalismului securistic marca Ion Iliescu, îngropat în privilegii, stimulat de oferte imposibil de refuzat, nu a făcut altceva decât să-şi servească ţara.

Dar care politician ar spune altceva? Marele talent al politrucilor de orice culoare şi al securiştilor politic din orice regim a fost maleabilitatea şi capacitatea de a crea crize pe care să dea impresia că sunt capabili să le rezolve. Ei sunt purtaţi de un placid val istoric, iar motivul apatiei generalizate faţă de longevitatea lor pare degrabă degradarea vieţii de zi cu zi. Ierarhia grijilor românilor de rând nu cuprinde şi războiul cu istoria chiar dacă o parte din sărăcia generală ar putea fi explicată şi prin abuzurile trecutului.

Oamenii obişnuiţi sunt preocupaţi de creşterea preţurilor, de pierderea locurilor de muncă, de diminuarea veniturilor sau de înrăutăţirea stării de sănătate. Faţă de aceste griji, destinul unui criminal comunist pare derizoriu, îndepărtat, neinteresant. Tocmai de aceea, pentru că nu pare o urgenţă, oficialii pentru care niciun imbold nu e mai puternic decât frica de a nu mai fi aleşi, nu au avut, cel puţin deocamdată, nicio reacţie faţă de scoaterea din subterane la lumină a torţionarului. Nu e productivă din punct de vedere electoral.

La urma-urmei, şi cei care au agitat alte steaguri de partid în ultimele decenii au dovedit că pot fi la fel de rapace, înghiţind cât cuprinde bani, prestigiu şi copii ai revoluţiei ca şi comuniştii. Iar poliţia lor politică este mai eficientă decât securitatea. Nu mai e nevoie de închisorile comuniste şi de torţionarii lor, e suficient să lansezi un zvon şi un dosar de la Parchet în presă, că talk-showurile şi experţii-comentatori mestecă restul. Cert este că grija românilor pentru subzistenţă a devenit urgenţa guvernului care s-a bătut cu FMI ca să obţină reducerea taxei pe valoare adăugată la pâine şi, posibil, la carne, în viitorul nu prea îndepărtat. Măsurile sunt dublate, e drept, de majorarea taxelor la alcool şi ţigări, dar chiar şi-aşa acestea costă cu mult mai puţin ca în alte ţări europene.

Mai mult chiar, guvernul a convenit cu FMI şi o ajustare bugetară care, ca niciodată, se îndreaptă în mare măsură şi către sănătate şi educaţie. Dar poate că acestea sunt doar nişte măsuri electorale şi un scut umanitar care acoperă marile sume suplimentare acordate serviciilor secrete şi Poliţiei de care toate puterile se înamorează până peste cap şi vor să le ţină aproape.

Propaganda electorală este prognoză economică cu happy-end. Iar înainte de plecarea în concediu, Victor Ponta s-a asigurat că toată lumea e fericită. Mai puţin Traian Băsescu care trebuie să coabiteze, în concediul premierului, cu Gabriel Oprea, cel despre care, acum o vreme, spunea că este şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase. În guvernul lui Victor Ponta, Gabriel Oprea are atribuţii vagi, ca oamenii folosiţi la toate. Fostul protejat al lui Adrian Năstase este doar o cicatrice rămasă de pe adoptării UNPR în coaliţia guvenamentală. Însă Traian Băsescu a fost cel care l-a reciclat pe generalul de intendenţă, i-a dat a treia stea de general şi i-a folosit serviciul credincios să facă şi să desfacă majorităţi prin parlament. Persoană serviabilă, mereu de culoarea mâinii care-l hrăneşte, vicepremierul a devenit frecventabil poate şi pentru că a dovedit că poate fi subalternul oricui, păstrându-şi, în acelaşi timp, eficienţa. A dovedit că este multilateral devotat, că respectă autoritatea ca nimeni altul şi că-şi serveşte patria până-i spun superiorii „pe loc repauz”. A dovedit că nu-l deranjează să-şi murdărească mânecile, dacă munca pe care o face este în interesul comunităţii.
XS
SM
MD
LG