Linkuri accesibilitate




A trecut aproape o lună de cînd orașul american Detroit a intrat în faliment. Știrea a produs o furtună scurtă în presă, apoi a pierdut teren și e de găsit, acum, în paginile de dezbatere economică, unde continuă să provoace nervi, fără să se apropie de concluzii. Ce s-a întîmplat e destul de ușor de povestit, dar de ce s-au întîmplat așa e mult, mult mai greu.

Orașul Detroit a folosit o prevedere a legii americane care dă dreptul instituțiilor și persoanelor să se declare în faliment, adică să anunțe că nu mai pot face față cheltuielilor de orice fel, pentru că nu mai au bani și pentru că nu mai au decît datorii. În cazul orașului Detroit, faliemntul aparține și a fost declarat de administrația orașului care nu mai poate face față cheltuielilor curente, pentru că e sufocată de o datorie de 19 miliarde de dolari.

Pentru lumea europeană, stuația de faliment duce cu gîndul la o companie privată. În legea americană și britanică, lucruile stau altfel și oricine se poate declara în faliment. Diferența e mai mică decît s-ar crede. Falimentul există oriunde în lume, dar numai în Marea Britanie și Statele Unite (și alte cîteva state de limbă engleză și legislație asemănătoare) starea de faliement e un fapt care poate atinge pe oricine. Faptul că, în Europa, orașele sau companiile de stat nu pot da faliemt și că lumea nici măcar nu poate concepe așa ceva nu înseamnă că orașele și companiile de stat nu pot fi cu adevărat în faliment. E ca în căsătorii: faptul că un cuplu nu a divorțat nu înseamnă nici că e neapărat fericit, nici că n-ar avea motive să divorțeze.

Detroit a dat faliement și asta pare să îngrozească lumea europeană care e șocată de asmenea grozăvii. Cum, adică, să dea faliment un oraș? Surpriza europenilor vine dintr-o obișnuință care ocolește realitatea. Și orașele sînt o afacere sau o comapnie cu buget, cheltuieli și datorii. Dacă lucurile merg rău, din indiferent ce motiv, afacerea sau compania dă faliment și numai întîmplarea face ca ea să fie o fabrică sau un oraș. Sau chiar o țară. Da, și țările, mai precis și statele, pot da faliment. În cazul lor falimetnul se numește incapacitate de plată și spune același lucru ca falimentul unei companii: statul nu mai poate face față datoriilor pe care le-a contractat.

Spre desoebire de anglo-americani, europenii cred că orașele și statele lor sînt ferite de faliment. Sînt, dar degeaba. Multe mari orașe europene sînt demult în faliment, dar legea nu le lasă să declare așa ceva, guvernele au grijă să ascundă faptele și lucuruile merg mai departe. În aceași situație sînt state europene care neagă că ar fi sau că s-ar îndrepta spre faliment, deși cerșesc împrumuturi colosale și se angajază, în schimb, la măsuri de o duritate nemaiauzită. E mai bine așa? E cu ceva mai bună situația în care falimentul unui stat sau oraș nu poate fi recunoscut legal, în ciuda existeneței lui de facto? Nu. Pentru că plata falimentului nedeclarat trece, la fel de nedeclarat, în sarcina cetățenilor care încep să plătească impozite mai mari.

Așadar, falimentul, declarat sau nu, e același pentru toți. În cazul american, legea constată faptele și face vizibilă realitatea. În Europa, realitatea rămîne ascunsă, guvernele croiesc planuri de relansare iar lumea continuă să creadă că falimentul e o rușine tipic anglo-americană-capitalistă. Un amănunt mai puțin cunoscut, chiar după mai bine de 20 de ani, e că și statele ne-capitaliste și foarte socialiste tot de faliment mor. Deși nimeni n-a declarat-o atunci, statele comuniste din Estul Europei au falimentat fiecare la vremea lui și fără excepție. Falimentul orașului Detroit devine interesant exact din acest punct. Căci Detroit a dat, în 2013, un faliment foarte asemănător cu falimentul statelor socialiste din Est, așa cum a avut el loc în anii ’80. Ajungen astfel la întrebarea: de ce? Istoria recentă a marelui rași american Detroit spune tot despre originile falimentului.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG