Linkuri accesibilitate

„Se numește Iertare. Câștigă orice luptă, fiindcă vine din Credinţă. Zi de zi...”


Radmila Popovici-Paraschiv

Radmila Popovici-Paraschiv

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Radmila Popovici-Paraschiv


Radmila Popovici-Paraschiv: Născută pe 31 august 1972 în s. Floriţoaia-Veche, raionul Ungheni. A absolvit Şcoala Pedagogică din Călăraşi (1991) şi Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova (1996). Poetă şi autoare de texte pentru lucrări muzicale. A semnat textele cântate pentru spectacolul „Douăsprezece scaune” (în regia lui P. Hadârcă) şi pentru opereta „Liliacul” de Johann Strauss (regizor — M. Timofti). Colaborează, în calitate de textieră, cu artiști și compozitori din țară și de peste hotare. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova (2010).


Luni

Patru și opt minute. Mahmură, lunea nu se întinde, nu cască — încă doarme, ca și acest „Roman intim” de pe pieptul meu, la care s-a boldit până adineaori fără niciun sens, veioza. Urnesc cartea–piatră de pe inimă. Afară cineva lovește într-un câine. Cu un băț, probabil. Surd–dureros! O să-mi trezească fetele... Cine? Câinele, bătăușul sau mirosul înțepător de fum ce vine de la gunoiște? Închid geamul, pornesc laptop-ul, îmi aranjez căștile și încerc să memorizez cu mintea limpede Moliendo café în interpretarea lui Julio Iglesias. N-am știut că e un cântec atât de popular. Domnul Google îmi traduce textul din spaniolă. O strofă și un refren, ce se repetă de șase ori! Chiar așa? În română va avea cel puțin trei strofe. Melodia începe să-mi dicteze, în ritm de samba, refrenul:

O dragoste letargică și tristă
Zdrobește fără milă inima,
De parcă-ar măcina boabele de cafea…

Am inversat rolurile. Dacă în varianta originală, Manuel, cel răpus de o dragoste fără răspuns, macină zi și noapte boabe de cafea, la mine chiar dragostea zdrobește și macină. Da, să nu uit de cafeaua care trebuie „să curgă” neapărat prin text! Mă detașez de cele citite și las muzica să mă ducă în plantațiile venezuelane. Se conturează alene încă două strofe. Lunea cască. O nouă săptămână toarnă în cești cafea, ceai și alte licori…

Marţi

Unu după miezul nopții. „Dragostea de cafea” e „sorbită” cu mulțumire de solicitator. Păi, are o doză triplă (de text)!

Mi-au rămas câteva ore bune de somn. Mai puțin decât i-ar plăcea tenului (în ultimul timp), dar voi compensa eu cumva luminozitatea lui cu un pic de bunăvoință, pe care o cultiv de dimineață.

Gimnastica — pe jos înspre și dinspre grădiniță — devine un fel de desert spiritual al zilei, servit de dialogul cu mezina:

— Mami, când erai melc, eu trăiam cu tine într-o căsuță?
— Din câte țin minte [...] — da.
— Dar a mea căsuță unde era?
— [...] În inima mamei.
— Cum încăpea acolo?
— În ea încape totul!
— Totul și totdea-totdeauna?
— Da, totul și totdea...
— Biiine... Mă iei în brațe? (Și se lipește ca melcul de căsuță).

Pe drum spre grădiniță ne dăm binețe cu un domn care învață din nou a merge. O fi suferit vreun infarct cerebral. De patru ani îi urmăresc și-i admir progresele. N-am stat de vorbă cu el niciodată dar nu pot spune că nu comunicăm (la alt nivel). Mai întâi ne salutam cu privirea, apoi am vociferat. Eu, pe urmă — dânsul. E de-ajuns să ai idee despre problemele semenilor și neapărat se găsește loc de „Bună ziua!”

Bătrâna care vinde la colțul străzii semințe (o fi având peste optzeci), gârbovită de povara anilor și a celor două genți voluminoase care parcă-i cresc din mâini, nu m-a lăsat nici azi s-o ajut, motivându-și copleșitor refuzul (traduc din rusă): „Tu, fiiculiță, ai muuult de cărat, ca să ajungi ca mine! Gențile astea-mi sunt sprijin, nu povară. Dacă accept ajutorul, îmi accept sfârșitul...”

Miercuri

Una câte una, se adună unsprezece fete, care mai de care, la o aniversare. Omagiata prezintă portretul fiecăreia prin prisma sa, astfel etalându-și propria oglindire. Nobilă abordare! Se încing discuții sociale ce creează o energie unică, aproape feministă, de care mă ciocnesc tot mai des și mă alarmez. Bat cu furculița în pocal:

Doamnelor și domnișoarelor, să ridice mâna cine n-a născut! (Două mâini.) Nouă mâini, vă imaginați acum viața fără copii? (Nouă de Nu într-un glas ferm). Cel puțin pentru asta, ne trebuie bărbați? (Tăcere). Dar copiilor — tați? (Mă simt ca-n fața clasei a VIII-a). Odată ce conștientizăm, să ne îmbărbătăm bărbații! Pe lângă faptul că se confruntă cu crize de tot felul, ei mai au pe cap și emanciparea noastră. Nu ne place să fim anexele lor, dar nici lor nu le șade bine să fie anexele noastre. Nu-i așa? (Reflecție în priviri). Trișăm când spunem că ne-am descurca fără dânșii. Matriarhatul și patriarhatul au eșuat, ca și alte exagerări. Reiese, că cea mai mare victorie a umanității va fi armonia dintre sexe! Acest proces poate lua amploare chiar acum, începând cu fiecare din noi. (Oarecum, se aprobă, deși aduce-a utopie). La mulți ani, Victoria! (Se ciocnesc unsprezece pocale care împrăștie starea instaurată).

Joi

Deschid ochii și imaginea cu ograda copilăriei dispare. Cândva îmi părea imensă. Cât de mult se comprimă, la nivel de percepție, spațiile pe care le cunoști!

Degetele formează „cu ochii închiși” numărul. Răspunde mama, îngrijorată de orice apel la extremele zilei. Dau vina pe dor și aud cum îi zâmbește vocea. O întreb de tata, intuind răspunsul: „Ca de obicei…”. Această expresie, de la o vreme încoace, mă bucură, deoarece am înțeles că-n anumite perioade ale vieții rutina e o binecuvântare.

Părinții mei, ca și mulți alții, n-au văzut cu ochii lor nici munți, nici mări, nici țări. Nici prea multe spectacole, nici prea mari concerte, nici lux. Își trăiesc viața de la sat simplu, onest, prin multă muncă. Cu toate acestea, zestrea mea a fost și rămâne foarte valoroasă — sute de cărți! Aroma lor îmi amintește de „casa mare” fără covoare și de librăria (transformată acum în alimentară), unde mama a lucrat ani în șir.

Mierea și vinul, cu care tata ne alintă de când nu mai predă matematica în școală, sunt bijuteriile noastre gustative. E o mare bogăție să ai părinți, copii, câțiva prieteni dragi, casă, o bibliotecă aleasă, miere, vin și pâine pe masă. E înțelept să știi să prețuiești și să fii recunoscător. Știm, oare, să fim?

De câte ori am același vis — cum îmi iau avânt de la șosea, picioarele se dezlipesc de pământ, zbor de-asupra satului și... aterizez drept în ogradă! Hotărât. Sâmbătă vom merge la părinți.

De la celălalt capăt al firului mama mă întreabă: „Ești bine?”. Iar din camera de alături se strecoară, întregind tabloul, o nostalgie cântată la pian de fiica mea mai mare. Mamă… Tată...

Vineri

În ultimul timp sunt tare războinică. Lupt și tot lupt. Chiar în clipa aceasta! Recunosc că nu de fiecare dată ies învingătoare. Dar nici nu mă dau bătută. Dușmanii mei sunt vicleni, iscusiți și au o agresivitate ascunsă. Cu cât eu devin mai tare, cu atât mai imprevizibili se fac ei. Trist e să știu că mă vor urmări până la sfârșitul vieții.

Dacă cineva se regăsește în aceste descrieri, i-o spun pe șleau că e sfânt în comparație cu cei pe care-i pomenesc. Pentru că ei sunt invizibili și se află chiar în interiorul meu: Teama și Orgoliul, ostașii lui Ego. Aceștia doi știu să țintească, fără să-ți dai seama, în cele mai vulnerabile puncte și lasă răni adânci. Dacă rănile se vindecă, găsesc alte puncte — și mai sensibile. Încă nu le cunosc bine tacticile, nu dispun de aceleași arme, nu le simt pașii silențioși atunci când sunt cu ochii pe mine. Dar nici ei nu posedă o armă ca a mea. Chiar dacă eu n-o pot mânui de fiecare dată cu aceeași dibăcie, e o armă sigură și nu vreau să renunț la ea niciodată. Pe cât de grea, pe atât de ușoară. Pe cât de puternică, pe atât de fragilă. Nu se vede, dar se simte acolo, unde i-i locul — în inimă. Se numește Iertare. Câștigă orice luptă, fiindcă vine din Credinţă. Zi de zi...

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG