Efectul imediat e micșorarea istoriei. Dacă detaliile ultrapersoanale și reflectarera lor maniacală în mediile de informare, fac istoria, atunci istoria însăși e un lucru mărunt. Cine vrea să știe pe ce lume e, nu are decît să absoarbă muntele de micro- și macro-gunoaie livrat zilnic de tabloide și televiziuni. Adevărat, multe din știrile de senzație livrate de tabloide sînt reale sau aproape reale. Dar suma lor nu face nici măcar viața personală a unei vedete, darmite istoria. Apoi, dacă preferința pentru cutare hîrtie igienică e un fapt colosal în cazul cutărei vedete, citiorul are tot dreptul să înțeleagă că și preferința lui e colosală. Iar, dacă e așa, istoria și viața în genere au înțeles: ele sînt egale cu acest gen de fapte.
Rezultă o istorie banală, ușor de controlat și, în fond, neimportantă. Istoria dispare. Doar pentru a-l face eroul unui nimic uriaș pe omul de rînd care află, totuși, că amintirile despre căruciorul noului născut regal îl fac participant la istorie. Ce ușurare! Participarea la istorie a devenit, odată cu libertățile pe care presa și le permite în numele libertății presei, un lucru atît de la îndemînă. Oricine poate fi erou. Oricine poate fi important, cu condiția să citească tabloide și să încremenească în fața televizorului. De acolo vin frenetic îndemnuri care îl încurajază pe spectator să înțeleagă odată cît de important e și ce privilegii uriașe obține, într-o clipă, doar pentru că stă și cască gura la poze cu vedete sau înregistrări cu vedete în baie.
Micșorarea istoriei în numele accesului democratic la istorie e ideea de bază, de fapt, alibiul permanent, al lumii în regia mediilor de informare - lumea în care spectatorul sau consumatorul se plasează în centrul istoriei din clipa în care se îmbibă de indiscreții sau pune mîna pe cartea de credit și cumpără ceva ce trebuie neapărat cumpărat. Sentimentul de participare la istorie e pur și simplu un fel de a nu face nimic. În spatele acestei impresii, toți cei ce fac istorie cu advărat, bine sau rău, nu mai pot fi decît impostori și membri ai unei conjurații anti-populare și anti-democratice. De aici, refrenul care condamnă politica și politicienii.
Politica și politicienii au faimă proastă și, în parte, își merită soarta. Însă cine condamnă, în principiu, politica și politicienii ar trebui să se gîndească bine. Dacă o face în numele importanței redescoperite a omului de rînd, are toate șansele să greșească. Căci, importanța omului de rînd nu mai e, azi, ce a fost în definiția ei cu adevărat democratică. Omul de rînd adus la putere în numele dreptului de a afla nerozii sau de a cumpăra produse pompate de reclamă nu participă la nimic. O asemenea ființă nu trăiește cu adevărat, de vreme ce e un obiect și anume oglinda în care își construiesc importanța de sine mediile de informare și celebritățile în căutare de notorietate nebună. Dimpotrivă, cetățeanul societăților democratice, înlocuit acum de individul zăpăcit de mașina de zgomot mediatică, era tocmai individul dotat cu capacitatea de a refuza, de a critica și de a respinge. Așadar, o persoană autonomă, nu coșul de gunoi al producătorilor de celebritate. Probabil, ar trebui să urăm noului născut și viitor rege un singur lucru: să nu aibă parte de o lume modelată de mediile de informare.