Cind oligarhul rus Oleg Deripaska a investit in Uzina de aluminiu de la Podgorica, toata lumea părea fericită. Era anul 2005. Fabrica fusese construită în 1971 şi era gîndită de regimul lui Tito ca un pivot al regiunii muntenegrene. Dar toate aceste visuri s-au prabuşit. Concendierile masive si incurcăturile financiare au lasat un gust amar, atit autorităţilor din Muntenegru, cit si locuitorilor. Uzina a intrat in faliment saptamina trecută şi are datorii de 340 de milioane de euro, aproximativ 10% din produsul intern brut al ţării. 1200 de muncitori au fost concediaţi.
„Ma numesc Radoman Minic. Sunt operator de macara. Am lucrat in uzină 18 ani. Si eu si colegii mei ne-am pierdut sănătatea muncind aici. Cind am primit scrisoarea de concediere m-am trezit in moarte sociala. Sunt total neajutorat.”
„Nu trebuie să mire pe nimeni că Rusia încearcă să blocheze apropierea pe mai departe a Muntenegrului de Uniunea Europeană. Este un complot geopolitic. Poate să pară straniu ceea ce spun, dar Rusia este interesata să rămînă în Balcani. Vedem acum cum banii murdari ai oligarhilor ruşi sunt investiţi in Occident şi apoi vin in Balcani ca „investitii occidentale”. Dar in final, proprietarii sunt ruşii.”
In 2005, in baza acordului de privatizare a uzinei, compania inregistrata in Cipru, CEAC a cumpărat 65,4% din acţiunile uzinei de la Podgoriţa pentru 48 de milioane şi jumătate de euro. La acea data, oficialităţi din Rusia au salutat intelegerea si fostul preşedinte al Dumei de Stat, Boris Grîzlov, şi fostul ministru al situaţiilor de urgenţă, Serghei Shoigu, au vizitat cu tam-tam uzina.
In 2009, preţurile la aluminiu au scazut vertiginos. Guvernul de la Podgoriţa a trebuit sa răscumpere de la CEAC 30 % dintre acţiuni. Conducerea uzinei a continuat să fie rusească şi datoriile ei au crescut.
Premierul muntenegrean Milo Djukanovici, un fost comunist devenit politician pro-occidental – caută cu disperare să găseasca suma de 102 milioane de euro ca sa nu inchidă uzina. Concedierile masive pot duce la revolte care ii pun in pericol guvernul, crede editorialistul Nedeliko Rudovic, de la cotidianul Vijesti:
„Dacă plăţile muncitorilor şi pensionarilor întîrzie, este de asteptat o explozie socială şi ea se poate manifesta in diferite feluri.”
Tot in 2009, cind guvernul de la Podgorica a fost obligat sa rascumpere 30% din acţiunile uzinei de la compania lui Deripaska, guvernul a fost nevoit să acorde garanţii guvernamentale pentru un împrumut de 132 de milioane de euro pe care compania lui Deripaska l-a facut la o bancă din Ungaria si la una din Rusia. Conducerea rusă a uzinei a refuzat să plătească împrumutul, care, cu penalităţile impuse a ajuns la 170 de milioane de euro.
„Pentru ca aceasta politică să fie pusă în practică, coordonarea si cooperarea cu elitele politice din ţara gazdă este necesară. Nu am nici om indoială că partidul de guvernamînt a contribuit la aceasta politică. Care e situatia acum? Avem politicieni care vorbesc despre dorinta de a merge in Uniunea Europeana, dar prin acţiunile lor nu fac altceva decit să ofere posibilităţi pentru oligarhii ruşi ca să ne ocupe ţara. Si oligarhii ruşi acţionează în interesele Rusiei…”
Muncitorul Eco Esmir, care a fost si el concediat de la uzină, crede că soluţia cinstită ar fi alta:
„Pe străzile din Muntenegru oamenii dau vina pe noi pentru ghinionul de la uzină. Dar nu e vina noastra. Cel mai bine ar fi ca banii pe care guvernul vrea sa ii dea Rusiei (pentru plata datoriilor) să ni-i dea nouă şi apoi pur şi simplu să închidă uzina…”
