Linkuri accesibilitate



Sărbătoarea mea de suflet este 14 Juillet.
Nu atât de dragul Căderea Bastiliei (ierte-mi-se incorectitudinea politică, dar consider că mai degrabă „Curtea Regelui-Soare” a servit, pe termen lung, drept model absolut al civilizaţiei europene moderne – vezi de ex.: Robert Muchembled, Societatea rafinată. Politică şi politeţe în Franţa, din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, Cartier, 2004), cât a „excepţiei culturale franceze” – apărată cu străşnicie în faţa globalizării… „Hollywood-McDonalds-iene!” –, celebrez „la douce France”, recitind un romancier din Hexagon drag inimii mele. De data aceasta, ajuns la ecuatorul „unui an prost” (ca să preiau sintaxa în-Nobel-atului J.M. Coetzee), şi anume 2013, cel mai potrivit mi s-a părut Fernand Combet, autorul lui SchrummSchrumm. Faceţi cunoştinţă!

Om incomod şi ferm, scriitor obstinat – caracterial, ar spune cei pe care o schimbare de dispoziţie îi înspăimântă, pe care o voinţă de fier îi scandalizează –, Fernad Combet a cunoscut frământările unei cariere literare haotice. Născut în Croix-Rousse, o înălţime lioneză recunoscută pentru minţile strălucite pe care le-a dat, pe 1 aprilie 1936, Combet a fost un copil zvăpăiat. Fiu al unui proprietar de făbricuţă de boiangerie, a trecut, rând pe rând, prin toate şcolile din cartier. Tatăl lui dispare pe când el avea şaisprezece ani. Trei ani mai târziu, îşi părăseşte, la rândul lui, preatânăra soţie şi ajunge, nu se ştie prin ce minune, să se înscrie la Facultatea de Drept, apoi intră la Ştiinţe Politice (secţiunea Diplomaţie) în 1956. Face studii strălucite dar, înainte de a-şi lua diploma, îşi fixează un ţel mai urgent: ceea ce îşi doreşte este să scrie. Astfel că, în ajunul examenelor din anul al doilea, întoarce spatele frumoaselor promisiuni ale Carierei şi se înscrie la Limbi Orientale. Ca să supravieţuiască, ţine cu o fermecătoare erudiţie rubrica gastronomică din Bien vivre. Burete de cultură, devorează totul: literatură, muzică – orice fel de muzică ! –, sculptură, pictură, viaţă. După o vreme petrecută pe strada Saint-Jacques, se mută pe strada Saint-Sèverin, în apropierea fântânii Saint-Michel, deasupra buticului lui Marcel Béalu, nu departe de librăria François Maspero. Preocuparea lui nu se schimbă nici cu o iotă. Scrie, şi scrie bine. Însuşi Gallimard ciuleşte urechea la calităţile unui text la care Combet a lucrat cinci ani de zile, dar tânărul scriitor nu are încredere în instituţie. La sfatul unor prieteni, el îi încredinţează manuscrisul lui Pauvert, editor bine văzut în epocă. Apariţia, sub aceste auspicii, a romanului SchrummSchrumm sau Excursia Duminicală la Nisipurile Mişcătoare, în februarie 1966, cade ca un trăsnet. Emoţionată, presa îi împleteşte lauri mari cât nişte frunze de palmier. Seniorii criticii celebrează virtuţile unui roman stupefiant. De la Mathieu Galey (de la Arts) la Kleber Haedens (Candide) până la Luc Estang (Le Figaro littéraire) sau Georges Anex (Le Journal de Genève), toţi îl situează din capul locului „între Kafka şi Chrétien de Troyes”, rezervându-i-se un loc de vază, graţie unui articol semnat de Marie-Claude de Brunhoff, în nr. 1 din Quinzaine Littéraire, apărut pe 15 martie 1966. Altcineva îl numeşte “un soi de Kafka văzut de Dostoievski”, romanul fiind redactat de un scriitor cu “fizic de cuceritor mongol”.

Într-adevăr, cuceritor, acest Fernand Combet, care luptase din răsputeri timp de cinci ani ca să-şi ducă la bun sfârşit cartea. Ani ai unui ascet care purifică, suprimă şi făureşte o formă captivantă ce avea să şocheze epoca. Căci în acele vremuri de după război, de avânt economic şi de război rece, SchrummSchrumm vine de-a rostogolul ca o carte cumplită, solidă, noduroasă. Nebunia aparent administrativă – şi asta aminteşte ceva – este aceea a unui veac ce o ia la vale, care nu se mai stăpâneşte, un veac ale cărui schije ne ating şi ne rănesc.

SchrummSchrumm este, desigur, o carte despre opresiune şi despre moarte, un roman obsedant, pe care îl putem citi în multiple sensuri. Dacă intenţia autorului era să scrie o ficţiune despre liberul arbitru, putem distinge, de asemenea, un discurs despre cruzimea inutilă şi oarbă, despre Absurditatea cu majusculă, despre zidurile care constrâng fiece existenţă umană. Alţii pot vedea aici o fabulă despre totalitarisme, în timp ce cititorii lui Serghei Stepanovici Ceahotin – Violul mulţimilor prin propaganda politică (1939) – sau ai lui Jean Norton Cru – Martori (1929) sau Mărturie (1930) – vor recunoaşte urma manipulărilor impuse odinioară popoarelor, acele manipulări pe care azi le îndurăm fără să crâcnim pentru că le numim „campanie de presă”, sau „marketing”, sau „publicitate”, pe când ele nu-s, nici mai mult nici mai puţin, decât propagandă. E drept că, deocamdată, nici o agenţie de turism nu ne propune „excursii duminicale” obligatorii. Rămâne de văzut.

Pentru toate aceste motive SchrummSchrumm este neîndoielnic unul din marile romane ale secolului XX, una din acele cărţi „calm feroce căreia nu i-am epuizat toate semnificaţiile, căreia nu i-am exploatat toate minele” (André Hardellet) şi care ne vor deconcerta mereu.
XS
SM
MD
LG