Linkuri accesibilitate



A mai căzut o graniţă de comunicare publică. Demnitarii se pot declara entuziasmaţi de nemulţumirea populară. Cele mai recente exemple au venit, la cîteva săptămîni distanţă. Mai întîi, Dilma Rousseff, preşedinta Braziliei, a reacţionat la demonstraţiile uriaşe care au umplut străzile marilor oraşe braziliene, în fiecare zi, timp de cîteva săptămîni.

Ce a avut de spus Preşedinta? În mod normal şi tradiţional, Preşedinţii sau Prim Miniştrii confruntaţi cu un val de nemulţumire populară încearcă să explice sau, dimpotrivă, se răstesc la demonstranţi. Dilma Rousseff a spus altceva: s-a declarat „mîndră” de cei ce demonstrează. Mai mult, dna. Rousseff a ajuns la concluzia că demonstraţiile prelungite arată că democraţia e puternică în Brazilia. După care, Preşedinta a comunicat o noutate de ultimă oră: ea şi demnitarii brazilieni îi „ascultă” pe demonstranţi - cum ar veni iau la cunoştinţă.

După cîteva zile, s-a prezentat la pompa de clişee, preşedintele Bulgariei, Rosen Plevneliev. Tot demonstraţii, tot nemulţumiri populare, tot Preşedinte mîndru, tot Preşedinte care ascultă, tot probă de democraţie.
Înainte de toate, trebuie spus un lucru simplu şi clar: demonstraţiile din Brazilia şi Bulgaria nu au fost pentru, ci împotriva a ceva. Nu în favoarea, ci împotriva guvernului. Nu în sprijinul, ci în contra deciziilor luate de politicieni şi aprobate în prealabil de Parlamente şi Preşedinţi. Ele au vizat întreg sistemul politic, inclusiv, pe Peşedinţi, Prim Miniştrii şi Guvernele lor.

Deasemenea: democraţia nu a apărut în Brazilia sau Bulgaria odată cu demnstraţiile recente. În plus: un Preşedinte nu e Preşedinte ca să „asculte”, ca şi cum ar afla din stradă care sînt problemele. Un Preşedinte trebuie să ştie deja, să fie la curent şi să cunoască situaţia din ţara pe care o conduce. Şi, atunci, ce spun Preşedinţii celor două state? Ceva total cacofonic. Amîndoi spun că, într-un fel complet ilogic, sînt Preşedinţi dar nu fac parte din sistemul pe care îl conduc. Deodată, Preşedinţii celor două state descoperă uimiţi şi proaspeţi că vin de altundeva şi că n-au nici o legătură cu sistemele politice din care fac parte. Amîndoi apar înconjuraţi şi protejaţi de o in inocenţă virgină. Amîndoi revin la adolescenţă şi pun flori în calea demonstranţilor.

Acest soi de declaraţii în care politicienii caută să convingă că sînt, de fapt, spectatori şi nu participanţi sînt mai vechi. Noi nu sînt nici declaraţiile în care protestul sau furia populară sînt premiate de chiar cei împotriva cărora sînt îndreptate. Liderii politici şi-au obişnuit audienţele cu ideea după care protestele sînt un semn de vigoare democratică. În această logică, anarhia ar fi dovada supremă de democraţie.

Noutatea e siguranţa cu care aceste inepţii sînt rostite de politicieni, preluate fără crîcnire de mediile de informare şi primite fără probleme de publicul larg. Lucrurile merg aproape automat şi nimeni nu pare să fie deranjat de acest tip de declaraţii. Asta deşi, în fond, bunul simţ e atacat frontal de oamenii care spun asemenea lucruri. Şi nu numai atît. În spatele acestor poziţionări şi în lejeritatea cu care ele trec de filtrul public prosperă două tendinţe periculoase. Amîndouă se întorc împotriva societăţilor democratice.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG