Politicienii iubesc lucrul bine-făcut. Parlamentul a căpătat un aer bătrânicios din cauza ritualurilor lente şi solemne de trecere a legilor prin furcile ştirbe ale legislativului. De multe ori, coregrafia sălii de dezbatere seamănă cu pasul de dans în care mergi înapoi, deşi pari să mergi înainte. Numeroasele filtre puse în calea unor legi, mai ales în calea noii Constituţii, par podurile şi vămile întinse simbolic în calea marii treceri dintr-o lume într-alta. Parlamentarea pe marginea legilor însă curge încet, ca un fluviu sacru şi murdar, neîncetat, prin microfoanele parlamentare sau pe canalele de televiziune şi prin sondaje telecomandate, până când articolele se bătătoresc bine, stoarse şi de ultima picătură de viaţă. E un proces alchimic pentru care politicienii simt că ar avea nevoie de ere geologice, nu de mandate de patru ani.
Pe de altă parte, nu sunt puţini cei care consideră că şovăielile şi disfuncţiile motorii ale Parlamentului întârzie (şi bine fac!) adoptarea unor legi incoerente cărora doar zăbava şi aprofundarea temeinică le-ar mai îmblânzi logica şi le-ar mai rotunji colţurile. Ei spun că e periculos să construieşti pe temelii strâmbe, mai ales dacă te străduieşti să ridici ziduri drepte. Dar în alt timp istoric chiar actualii contestatari au fost cei care au turnat aceste temelii, umblând mereu la nota de plată şi dosind materialele de construcţie. Politicienii au adoptat mai tot timpul strategii de reformă circulare sau în opt care păreau să ducă înainte, dar ne aduceau mereu în acelaşi loc după ce iroseau energie, bani şi încredere. Au făcut mereu rabat de la principii şi de la interesele societăţii, mai ales că lucrul bine făcut de politicieni a ajuns mereu în proprietatea cumetrilor politici. Poate de aceea, Freedom House, în cel mai recent raport, încadrează România printre ţările cu democraţie semiconsolidată. Pe o scală de la 1 (cel mai ridicat nivel de progres democratic) şi 7 (cel mai scăzut), România a luat numai note mediocre care o plasează chiar la mijlocul ierarhiei, cu o medie de 3,5.
În acest final de an şcolar, România a rămas corigentă la libertatea presei, la guvernarea centrală, unde a luat note de 4,25 respectiv, 4, fiind în schimb premiantă la corupţie, la înapoierea cadrului legislativ şi la controlul justiţiei. Este un semnal negativ faţă de apropiatul moment al noii reevaluări europene a justiţiei şi administraţiei româneşti.
Desigur, starea proastă de sănătate a instituţiilor nu e provocată doar de rea-credinţă, ci şi de rapiditatea cu care se rup petecele noi puse pe structurile vechi. Iar încetineala cu care se schimbă structuri instituţionale, se fac numiri la vârf (mai ales după ce fac amănunţite calcule de impact politic) sau se adoptă legi, deseori contestate cu succes la CEDO, este o explicaţie a performanţelor democratice negative.
Nu altfel s-a întâmplat şi cu recensământul din 2011 care nu va fi validat decât în 2014, deşi pe zi ce trece devine tot mai inactual şi inadecvat. Desigur, directorul Institutului de Statistică promite că va face publice, nu şi oficiale, o parte din datele demografice la începutul lunii iulie, ridicând un colţ al cortinelor de fum care învăluie dimensiunile adevărate ale cvorumului electoral şi clarificând retrospectiv şi valabilitatea referendumului de anul trecut. Dacă va pune pe masă alte cifre decât cele oficiale pe baza cărora Curtea Constituţională a dat decizia de invalidare a rezultatelor, va fi rescrisă istoria ultimului an şi se vor adânci frustrările adversarilor lui Traian Băsescu. Deja, liderul Partidul Naţional Liberal, Crin Antonescu, neobişnuit să care în cârcă atâţia tovarăşi de drum, se plânge de coabitarea Uniunii Social Liberale cu preşedintele României, susţinând că e un exerciţiu democratic tot mai greu de suportat.
Aerul tovărăşesc pe care-l au relaţiile dintre premier şi preşedinte a ajuns să încingă spiritele în USL iar PNL pierde timpii de antenă, după ce aliatul său, Partidul Conservator, a părăsit domiciliul politic, fără a rupe totuşi legăturile. Această cascadorie face parte din încercările miniaturalului partid al lui Dan Voiculescu de a se emancipa, dar trădează faptul că, pe măsură ce se apropie alegerile prezidenţiale, tensiunea în alianţă creşte iar partidul liberal este veriga tot mai slabă şi neajutorată a cuplului, cu un candidat care îmbătrâneşte pe margine fără a se fi remarcat decât prin absenţe.
În cazul proiectului de Constituţie pare legitimă nu doar amânarea votului final pentru viitoare sesiune parlamentară ci şi zăboveala pe marginea drumului politic, poate şi pentru că mulţi speră ca acele articole contestate să mai poată fi modificate. Sentimentul acesta de fatalitate oarbă a blocat protestele publice în stadiul de rumoare digitală, fără să le dea consistenţa care le-ar face convingătoare. Din când în când, câte o discuţie de principiu mai face să tresară un muşchi argumentativ care-i ridică pe opozanţi în picioare, dar efortul este, şi pentru ei, prea mare, şi simt nevoia să ia o pauză. Căci deşi opoziţia iubeşte şi ea lucrul bine făcut, e atât de lentă în critici că se pare că nu va ajunge să spună ceva coerent în viitorul apropiat. Nici chiar când e vorba despre decizii vitale nu se grăbeşte mai mult.
Politicienii opoziţiei au decis să-şi anunţe candidatul la prezidenţiale în toamnă, deşi nu se ştie ce mai înseamnă opoziţia după ce principalii candidaţi la şefia Partidului Democrat Liberal şi-au spart dinţii, muşcând ce apucau, în încercarea de a-şi prinde adversarii de jugulară. Preşedintele Băsescu, mereu cu un picior pe acceleraţie şi cu altul pe gâtul Constituţiei, a spus deja că ar fi momentul ca succesorul său să fie o femeie. Elena Udrea, spunea el, are tot ce-i trebuie pentru asta. Selecţia numelui este de înţeles, ţinând cont că preşedintele a avut la dispoziţie atât de mult timp pentru a cerceta de-a fir a păr mapa profesională a Elenei Udrea.
Aceste declaraţii sunt stranii cu atât mai mult cu cât ani în şir Traian Băsescu a ridiculizat femeile în public sau în particular. Mai puţin Elena Udrea, multe dintre femeile cu care a lucrat l-au acuzat că e sexist şi necivilizat. Un sentiment pe care-l împărtăşesc şi alte femei mult mai atente astăzi cui îşi dăruiesc sufletul şi votul. Cândva, pentru a arăta că austeritatea nu are limite şi nici dublă măsură, a pledat pentru diminuarea indemnizaţiei pentru concediul postnatal de doi ani, după ce a observat cu ironie că s-a umplut ţara de „mămicuţe” cărora statul ar trebui să le dea bani, adică de femei care profită de slăbiciunile sistemului de protecţie socială. Această remarcă cinică va fi scrijelită cu acul de păr pe soclul pe care vrea Traian Băsescu să se transforme în statuie.
Inutil să mai spunem că, atât vechea Constituţie cât şi actualul proiect, promit printr-un mult-comentat articol să încurajeze şi să protejeze familia. Singura familie care a prosperat, însă, în aceşti ani a fost familia politică, hrănită cu drag şi pe-ndesatelea din borcanul cu miere al bugetului. Această familie a putut sta, gesta şi infesta mediul pe banii publici fără probleme, ocrotită de legi nescrise care prevalează mereu asupra celor scrise.
De partea cealaltă, singura formă de a încuraja bunăstarea familiei naturale a fost aceea de a-i trimite pe părinţi să muncească la negru în străinătate. Încurajarea familiei nu a fost o prioritate pentru niciun guvern. Tinerii căsătoriţi sunt, de regulă, şomeri şi locuiesc în proporţii copleşitoare cu familia. Programele ANL au încurajat numai nomenclatura şi beizadelele să-şi cumpere case de lux iar tinerii obişnuiţi care s-au încumetat s-o facă au fost îngropaţi în majorări de rate, comisioane absurde şi recuperatori. Femeile pot intra în concediu doi ani, dar vârsta minimă la care sunt primiţi copiii la grădiniţă este de trei ani iar creşele în România nu mai există decât în promisiunile electorale. Copiii primesc o alocaţie mai mică de 10 euro care nu acoperă nici valoarea scutecelor pe o săptămână sau abonamentul pe maşină. Conform statisticilor UNICEF aproape un sfert dintre copii sunt săraci. Părinţii sunt şantajabili, li se rezervă partea tare şi neplăcută a muncii, sunt copleşiţi de sarcini şi sunt concediaţi cu plăcere de patroni pentru că grija şi perspectivele sumbre îi fac să accepte noi contracte cu termeni umilitori şi salarii de mizerie.
Pe de altă parte, un rol esenţial îl joacă tradiţia. Mentalitatea generală concepe şi acceptă cu greutate familiile monoparentale şi iar de cele homosexuale nici nu vrea să audă, deşi rata divorţurilor este mai mare ca oricând, semn că familia naturală nu prea mai e la modă. Este invocată criza care ar face imposibilă stabilitatea familiei, dar de vină este, în primul rând, modelul paternalist social. Chiar şi în formularul de recensământ una dintre întrebări cerea să fie identificat capul familiei. Nu este doar o formulare birocratică, ştim bine, ci expresia instituţională a tradiţionalei familii ţărăneşti. Cea care întrece azi record peste record la violenţă şi criminalitate.
Dar capul familiei este, nu de puţine ori, tulbure şi ia decizii haotice. De ce s-ar petrece altfel lucrurile în familie decât pe scena politică? O dovadă că aşa stau lucrurile este şi faptul că preşedintele le recomandă astăzi femeilor să treacă la făcut copii, spunând că nu înţelege cum pot face cinci-şase copii femeile rrome. E un sfat care i-a adus la porţile Cotrocenilor mai multe mame rrome protestatare, dar care ar trebui să dea de gândit şi Consiliului pentru Discriminare. Până una-alta femeile (feministe, de carieră sau simple mame de familie) sunt stupefiate de cinismul acestui îndemn într-o perioadă în care femeile sunt discriminate la angajare şi pe primul loc la restucturări, iar venitul familiei a fost subţiat considerabil de foamea de lăcustă a politicienilor şi clienţilor lor, mulţi aparţinând familiei politice a preşedintelui. Printre care, evident, şi Elena Udrea.
Dar nu promite ea Constituţia prin articolul 22 şi dreptul la viaţă, ceea ce nu-i împiedică pe medicii nemulţumiţi de sărăcia sistemului să ameninţe că la începutul lunii viitoare vor organiza greva generală şi-şi vor da demisiile în bloc!? În privinţa modului în care se împacă dreptul la viaţă cu cel la ocrotirea sănătăţii Mioara Dumitrescu, o femeie din Turnu Măgurele, ne-ar fi putut spune mai multe, dacă ultimele sale săptămâni de viaţă nu ar fi fost un infern orchestrat de încetineala cu care justiţia a luat o decizie de viaţă şi de moarte. Femeia, bolnavă de cancer, făcuse în străinătate un tratament eficient, dar neomologat încă în România. Nu avea bani să plece din nou şi a cerut să fie tratată în ţară, cu atât mai mult cu cât cancerul părea să intre, după prima fază a tratamentului, în remisiune. Dar pentru aceasta, a fost nevoie de un proces în justiţie mai lung ca viaţa, aşa cum sunt toate procesele din România. S-a decis că are dreptul la medicaţie chiar în zilele în care îndura înfricoşătoare chinuri terminale şi cerea cu insistenţă să fie eutanasiată pentru că nu mai putea suporta durerea. A primit medicamentele, acum fără nicio eficienţă, dar nu i s-a aprobat eutanasierea pentru că, în România, viaţa este ocrotită prin Constituţie.
