John BOYNE, Băiatul cu pijamale în dungi

„Asta e cea mai ciudată prietenie care a existat vreodată”, ajunge să exclame la un moment dat Bruno, protagonistul de 9 ani al romanului Băiatul cu pijamale în dungi, de irlandezul John Boyne, Rao, 2008, când până la dezlegarea misterului nu mai rămân decât o duzină de pagini. De fapt, din chiar clipa-n care familia ofiţerului german se mută în „noua casă [în care] nimeni nu va râde niciodată”, totul lucrează la pregătirea răsturnării finale. Dar s-o luam da capo.

După vizita lui „Fury” în casa lor berlineză, tatăl lui Bruno e avansat pe linie de serviciu, şi iată-l numit „Comandante” peste nişte oameni cu pijamale în dungi, ţinuţi după sârma ghimpată. Lipsit de cei trei prieteni berlinezi ai săi pe viaţă, băiatul încearcă să-şi facă alţii, doar că nu prea îi are la inimă pe militarii ce le trec pragul casei, în special pe locotenentul Kurt Kotler, şi atunci se aventurează într-o explorare de-a lungul gardului până când dă de-un alt băieţel, de-o vârstă cu el (sunt născuţi în aceeaşi zi!), aflat de cealaltă parte a sârmei ghimpate.

„- Sunt mulţi băieţi acolo? întrebă Bruno.

• Sute, răspunse Shmuel. (…)
• Sute? întrebă uluit. Asta nu e drept. De partea aceasta a gardului nu este nimeni cu care să te joci. Nici măcar o persoană.
• Noi nu ne jucăm, zise Shmuel.
• Nu vă jucaţi? De ce?”

Va trebui să treacă de cealaltă parte, pe sub sârma ghimpată, nu înainte însă de a-şi pune o pijama în dungi ca cea a băieţelului, pentru a afla – pe propria piele – răspunsul. Emoţionantă la culme, scena: „Bruno simţi nevoia să-l îmbrăţişeze pe Shmuel, doar pentru a-i da de înţeles cât de mult se bucurase vorbind cu el în ultimul an. Shmuel simţi nevoia să-l îmbrăţişeze pe Bruno, doar pentru a-i mulţumi pentru toată amabilitatea şi darurile de mâncare şi pentru faptul că-l va ajuta să-l găsească pe papa.” Când pe final, „îi luă mâna lui mică într-a lui şi o strânse cu putere. Shmuel, tu eşti cel mai bun prieten al meu, afirmă cu tărie, Cel mai bun prieten, pe viaţă!”, încă nu are cum să ştie că, de fapt, ar fi mai în drept să spună: „Pe viaţă şi pe moarte!”