Linkuri accesibilitate

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu jurnalistul Marcel Toma.

Marcel Toma, născut la 25 martie 1973 la Cosăuţi, Soroca, într-o familie de învăţători. A absolvit şcoala medie din localitate şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării (USM). Are o experienţă de aproape 20 de ani în presa scrisă şi colaborări cu posturile de radio, printre care se numără activităţi la publicaţiile periodice „Fotbal Hebdo”, „Luceafărul”, „Accente Libere”, Agenţiile de ştiri „Flux” şi „Moldpres”. Este căsătorit, creşte două fete. Actualmente redactor „VIP magazin”.

Luni

Încep săptămâna cu Doamne ajută şi cu soacră-mea. De ajutorul Domnului avem nevoie noi, cei de la „VIP Magazin”, ca să ducem la bun sfârşit un proiect complex şi complicat, iar soacra a venit la Chişinău să-şi facă ochelari noi – ca să mă vadă mai bine cât de frumos sunt. Soacra e un fel de UE, BERD şi FMI luate la un loc, în niciun caz nu trebuie să intri în dizgraţia ei pentru că rişti să rămâi fără ajutoare, proiecte investiţionale şi tranşele porcului de Crăciun. Te mai trezeşti cu un embargou şi o izolare pe toate planurile, chit că dispune de destule căi diplomatice pentru a influenţa în modul cel mai nepotrivit principalul partener de coaliţie – soţia. Rămânând în perimetrul familiei, şi procesul politic de la noi se face în cele mai respectate tradiţii ale familiei moldoveneşti - soţii se ceartă, se pălmuiesc, se privesc în ochi, după care subiectul se încheie cu un rug al dragostei înălţat spre cer ca să nu-i zic un sex turbat. După care viaţa reintră în circuitul tradiţional care continuă la nesfârşit. Doar că sunt cazuri când povestea se încheie cu înjunghieri, închisoare pentru o parte şi serviciul care începe cu 14… şi nu e un taxi nici, pentru cealaltă parte. Doamne fereşte să fac vreo paralelă cu ce ar urma să se întâmple în politica moldovenească, dar nici nu prea mă interesează – sunt oameni mari, se descurcă ei şi fără mine.

Marţi

O zi cu totul specială în viaţa mea. Ştiu că superstiţiile sunt egale cu prostia, dar nu ştiu de ce majoritatea evenimentelor nefericite, ca să nu le spun tragice, se întâmplă anume marţi. Iar eu mai am de făcut încă două personaje pentru produsul care marchează această săptămână şi pe care trebuie să-l împachetăm neapărat acum. În drum spre lucru mă uit la pieţişoara de alături - e pustie deja, oamenii muncesc de la 8 iar bateriile şi le reîncarcă pe la 7. Sau 6, depinde fiecare în ce sector munceşte şi cât de greu ajunge la serviciu. Suntem plasaţi pe primul loc în lume ca ţară alcoolică? Nu ascultaţi ştirile, ele spun minciuni – toţi „santehnicii” o sa vă confirme asta. Dincolo de faptul că fiecare „santehnic” se consideră şi este de facto prezident, eu îi înţeleg perfect de ce preferă votca ceaiului de dimineaţă – cum altfel să te descurci printre ţevile bătute, ca să nu le zic împuţite? La asemenea mirosuri ceaiul evadează primul, iar votca este prietenul „santehnicului” şi nu-l lasă la nevoie. Da, Dumnezeu cu ei şi revenim la serviciile noastre. Nu ştiam că e atât de greu să obţii o poză – ba e prea mică, ba fotograful îţi trimite alta, ba ţi-o trimite pe cea care trebuie, dar la fel de mică ca şi prima dată. Demonstrat – la noi şi fiecare fotograf este prezident!

Miercuri

A intrat în subconştientul meu cu statut de sărbătoare – pe vremuri miercurea era zi de fotbal, în care se jucau cupele europene intercluburi. Azi e sărbătoare şi pentru că am terminat ultima femeie. Pardon. De fapt, am finisat ultimul text din proiectul de care vă vorbeam, dedicat femeilor de succes, puternice şi deştepte. După cinci minute de tapat îmi dau seama că îmbătrânesc – viteza a scăzut şi degetele nu mai rămân pe „clape” cu virtuozitatea unui pianist, plus că şi greşeli fac mai multe. Ies în coridor să-mi revin – acolo trec pe lângă mine agale nişte tipi vajnici şi „nujnici”, pregătiţi să anunţe sau să asculte rezultatele Barometrului de Opinie pe care le aşteaptă o planetă întreagă – toată umanitatea se întreabă oare cine din politicienii de la Chişinău e pe primul loc şi cu cât a căzut unul sau s-a ridicat altul? Şi uite aşa noi tot stăm, iar ei tot merg pe lângă noi, lună de lună, an de an. Ne tot sucim gâturile privindu-i în urmă la cât de mulţi sunt şi la cât de mult vorbesc. Până la o vreme vorbeau doar politicienii, acum s-au mai inclus în ecuaţie şi analiştii, comentatorii, bloggerii şi tot felul de oameni deştepţi încât să le dea în cap să se hrănească sau să ciugulească şi ei din politică. Iar noi stăm, îi privim în urmă şi îi ascultăm. Ne place! Place, place, place, place!

Joi

Pereche cu marţi în capul meu superstiţios, dar de joi până vinerea nu e o cale atât de lungă, iar flacăra speranţei că această săptămână va pleca degrabă ca multe altele de până acum, mai licăreşte. De vreo două zile îmi iau filme acasă astfel că televiziunea nu mă interesează – adorm cu Stalone şi mă trezesc cu Statham, e un fel de deconectare. Drept că mă conectez din nou îndată ce ies din casă. Welcome back. Mă ajută feţele publice, politicieni, avocaţii cunoscuţi pe care îi întâlnesc pe stradă şi anunţuri de genul „angajăm realizatori ai cvasului şi îngheţatei”. Mi-am şi închipuit cum stau cuminţei cvasul şi îngheţata în aşteptarea realizatorului. Sau a realizatoarei, mai degrabă. Auzi, frate, ce cuvânt pretenţios. Şi care-i diferenţa între realizatoarea îngheţatei şi realizatoarea unei emisiuni? Intru în liftul Casei Presei (Haleluya că avem şi mai şi merge, uneori), în compania unei specii foarte fine care ştie de s-a născut pe lume şi poate răsuci gâturile bărbaţilor la ieşirea din ascensor – nici nu mi-e ruşine! Pentru ce mai am ochi şi gât? Şi nici măcar nu am fost singurul care a vrut să examineze fenomenul şi la intrare, şi la ieşire. Ce poate fi mai frumos decât o femeie frumoasă care ştie să se poarte frumos? O partidă da badminton pe care o joc seara. Chiar mi-a fost dor de badminton!

Vineri

Azi îi vinerea, toată lumea-i „sineaia”? Nu cred că va fi „raslabon” ca în cântecul lui Carlas Dreams, mai ales că la mine programul nu se încheie cu această zi. Plus că sâmbătă am competiţii şi trebuie să fiu fresh. Mai actual e un al citat din acelaşi clasic despre factura care vine „ne v temu” la lumină şi care, neapărat, trebuie plătită. De data asta a venit rândul zilei de vineri să fie la datorie. Toate facturile de fiecare dată vin „ne v temu”, mai ales atunci când ele se cifrează în mii, dar nu vreau să închei jurnalul meu pe această notă pesimistă. Chiar dacă ieri la badminton am fost cel mai dulce, adică cel mai slab, provocând zâmbetul aşilor care merg la sală ani în şir şi nu două zile pe an în ajunul competiţiei. Contează dorinţa şi sărbătoarea. Dorinţa de a face ceva şi sărbătoarea pe care ţi-o aduce orice eveniment zi de zi, chit că avem destule. Moldovenii se gândesc că nu am văzut destule la viaţa mea şi au grijă mereu să mă uimească cu ceva. Cum a făcut-o mireasa care cobora pe Puşkin fericită nevoie mare după cununie, atunci când şi-a ridicat rochia în intenţia sa nobilă de a nu o călca în picioare, oferind vizorului public prezent de faţă o splendoare de panoramă că nici în filmele erotice nu vezi aşa ceva. Deh, viaţa e frumoasă!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG