Linkuri accesibilitate


Purtând un titlul à la Serge Gainsbourg – vă mai aduceţi aminte de nostalgicul: 69, année értotique – şi întâmpinându-te din prag cu bonjour tristesse, şi el „de epocă”, volumul 69 poeme de dragoste, de Leonard Ancuţa, stă sub semnul „magnetismului” (trupesc & sufletesc, până fac un tot întreg!) al lui José Saramago, din romanul Memorialul mănăstirii, de-ar fi doar să ciocnesc versurile: „oo, şi după ce am făcut dragoste/ trupurile noastre au devenit magnetice” cu scena „de pe rogojină” a marelui nobeliard portughez („Doarme Baltasar în partea dreaptă a rogojinei (…) şi, răsucindu-se către Blimunda, poate s-o tragă spre sine (…), dacă simţurile unuia şi ale celuilalt au fost deşteptate (…), căci această pereche (…) se preocupă prea puţin de reguli şi respect, şi, dacă el a poftit, va pofti şi ea, iar dacă ea a vrut, şi el o să vrea”). Cât de greu se obţine această „atracţie” nu atât între corpuri, cât dintre cuvinte (de putere/de plăcere!), ca să nu zic fuziune, unul creatorul o ştie – dar tot el cunoaşte că nu se cuvine să transpară cazna, aşa că sudoarea efortului lasă loc rourării inspiraţiei: „ea vorbea de parcă ademenea aerul/ să-i intre în gură distrat/ şi îndrăgostit”.
Senzaţia că poemul se naşte odată cu rostirea, în chipul cel mai firesc cu putinţă, este una copleşitoare; pe de-altă parte, avem de-a face cu o lirică foarte elevată („de şapte ori vorbitoare a limbii române”, ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu), fără să fie însă o poezie de limbaj. Şi dacă totuşi se cuvine să-i caut o lipsă ceva, măcar una, atunci… facă-se voia autorului: „trebuie să ai şi tu măcar una. o/ fisură. o singură fisură. o fractură/ prin care tremurul meu imperceptibil/ să pătrundă în tine şi să ne temem./ să ne temem amândoi că a mai rămas doar/ foarte puţină dragoste înainte de iarnă./ poate nici măcar pentru o cană de ceai” (un poem bine „infuzat”, în care puţinele cuvinte se desfac ca nişte frunzuliţe în aburii de sub capac, pardon, baldachin).
În rest, vreme vine, vreme trece, sau – de la Leonard ANCUŢA citire – „ne repetăm ca rîndunelele primăvara./ ne repetăm ca limbile unui ceas”. Altfel spus, în poezia română de ultimă oră, îmi reglez ceasul (şi) după minutarul lui L. A., care nu vine neapărat de la Los Angeles, ci de la Leonard Ancuţă.

* * * * * * *
Leonard ANCUŢA
decubitus vulgaris
vine un moment în viaţă cînd lucrurile dragi nouă
dispar pentru o vreme apoi se refac la scară mai mică
la fel ca în copilărie cînd hainele preferate
îşi rămîn din ce în ce mai mici şi în timp se prefac
în hăinuţe

ei bine se întîmplă fără să-ţi dai seama
dintr-o dată poveştile mari de dragoste nu mai sunt la fel de mari şi singurătatea începe
să-ţi dea tîrcoale aidoma unui lup alb
te hărţuieşte o vreme pînă-ţi slăbesc puterile te dezorientează
apoi se hotărăşte să atace

am văzut oameni pe care dragostea-i ninge cu fulgi mari cît ouăle de porumbel imperial
pînă se sting
am văzut dragostea în lupta dintre cărbunii încinşi şi zăpadă
am văzut dragostea învingătoare în acest război în care focul
se retrage puţin cîte puţin arde la o scară tot mai mică pînă se pierde
asemenea unei imagini tot mai neclare mai mici în oglindă
pe măsură ce obiectul se îndepărtează

am văzut dragostea

sau ce mai rămăsese din ea
scheletul ei alb-argintiu aşezat os cu os într-o cutie de lemn pe care praful
stă în postura unui om cu tîmplele îngheţate între mîini
strigă încontinuu pînă toate ferestrele interioare bubuie fără zgomot
iar iarna viscoleşte încăperile

am văzut frigul ieşind din cearşafuri decolorate de prea multe spălări
oameni ce desfac după ani cutia
aşază oasele în decubitus vulgaris
cu speranţa unei naşteri neaşteptate

am văzut umbrele descompuse de prea multă lumină tot mai mărunte
mai firave ca şi cum după ani devenim tot mai transparenţi
pînă ne transformăm în sicrie de sticlă
am văzut dragostea
cu ochii unui trubadur orb ce povesteşte despre cerul întreg
îngropat pe fundul unei fîntîni

am văzut dragostea

dragostea atunci cînd dărîmi toate bisericile ca să te rogi într-una singură
dragostea atunci cînd nu-ţi plîngi părinţii pe ultimul drum
ca să nu se vadă nici o urmă de durere în zîmbetul ce-ţi rupe faţa
în clipele de singurătate
XS
SM
MD
LG