Linkuri accesibilitate



În primul rînd, natura conflictului. Prezentat pe baza schemei rebeli contra tiranie, războiul televizat din Siria pierde aproape orice asemănare cu războiul din Siria. Adevărat, războiul a început, în martie 2011, ca revoltă împotriva lui Assad. Dar tensiunile care au explodat în martie 2011 nu aveau mare lucru în comun cu setea de democraţie care ar face, conform mitologiei tv, jocurile în Orientul Mijlociu.

Războiul a fost alimentat şi va fi alimentat mult timp de acum înainte de tensiuni religioase şi istorice. Spre deosebire de Libia, în Siria a izbucnit un război civil, mult mai asemănător cu sinistrul război civil din Liban (1975-1990). La fel ca în Liban, războiul are o distribuţie numeroasă în care forţelele locale sînt dublate de intermediari externi. Suniţii sirieni porniţi la luptă împotriva alawitilor lui Assad sînt sprijiniţi de Arabia Saudită, Qatar şi Turcia cu fonduri şi livrări de arme.

Assad e sprijinit împotriva expansiunii sunite de Iran şi de cîteva mii de luptători foarte bine antrenaţi ai mişcării Hezbollah din Liban. Rusia care încearcă să îşi menţină influenţa şi poziţiile militare în Siria e celălalt mare furnizor militar şi cel mai mare protector politic al lui Assad. Statele Unite nu au o implicare directă, dar par să fi supervizat filiera de sprijin militar a rebelilor.

Dar cine sînt rebelii? În afara ostilităţii faţă de Assad grupurile rebele nu au nimic în comun. Mai mult, aproape fiecare din grupurile rebele are un patron şi, deci, o agendă diferită. Al-Nusra, cel mai puternic grup de rebeli, şi-a anunţat, acum două luni, afilierea şi subordonarea faţă de al-Qaeda.

Războiul intermediarilor şi rădăcinile religios-istorice promit un blocaj militar îndelungat. E de crezut că statul sirian va deveni de facto o reţea de zone distincte controlate de o forţă sau alta, subordonată unui patron sau altuia. Războiul din Siria nu are, de fapt, loc doar în Siria. Miza e mult mai mare. Un succes sunit (adică simpla supravieţuire teritorială a rebelilor) sau un succes al lui Assad (adică simpla supravieţuire teritorială a lui Assad) poate schimba radical tot Orientul Mijlociu.

În cazul unei victorii rebel-sunite, Iranul va avea cel mai mult de pierdut, pentru că Siria e doar un capitol al enormului conflict pentru supremaţie zonală între suniţi şi şiiţi. În aceste condiţii, Turcia va deveni noul patron al Orientului Mijlociu şi va domia politica zonei cu o armată modernă şi o economie viabilă (singura economie credibilă a Orientului Mijlociu).

Oricum, procesul declanşat în Siria - de fapt, odată cu războaiele iraqiene - continuă un curent istoric mult mai larg. Ce vedem şi vom mai vedea mult timp în Siria e, pur şi simplu, prăbuşirea sistemului statal şi a ordinii impuse de statele coloniale occidentale la începutul secolului trecut. Această schimbare structurală e nu numai dramtică, dar şi înşelătoare. Ea poate şi a fost confundată de mediile de informare cu eliberarea sau cu democratizarea.

Noua configuraţie a Orientului Mijlociu nu va fi cu nimic mai lipsită de autonomie decît sistemul colonial. Diferenţa va veni din fragmentarea accentuată şi afilierile multiple. Sub-state sau centre de putere distincte se vor replia în jurul unui patron militar şi sub drapelul unei anume confesiuni religioase. Dar acest tip de restructurare va fi, în acelaşi timp, o formă de destructurare. Conflictele nu îşi vor pierde motivaţia ci doar energia. Societăţile nu vor găsi calea spre evoluţie şi dezvoltare, ci doar o nouă formulă de adversitate. Orientul Mijlociu va suferi în continuare în lipsa unei evoluţii şi a unei revoluţii politice înnoitoare.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG