Linkuri accesibilitate

Scriitorul din Moldova trebuie să lepede în egală măsură infatuarea şi smiorcăiala.


Există în capitala noastră europeană un soi de scriitori încrezuţi, pătrunşi de sentimentul propriei superiorităţi, scriitori convinşi de faptul că răstoarnă munţi. În realitate, realizările le sînt modeste, ba chiar de-a dreptul invizibile. Ei se cred clasici în viaţă, îţi arată cu mîndrie mormanul de volume publicate, dar, din nefericire, mai nimeni nu-i cunoaşte dincolo de frontierele ţării sau chiar dincolo de cercul amicilor.

Am impresia însă că cel mai răspîndit tip e aici cel al scriitorului smiorcăit, plîngăcios, temător. Deunăzi am discutat cu un coleg de breaslă înspăimîntat de lipsa de vizibilitate a scriitorilor.

„Nu, nu putem să ne impunem... Vedetele şi divele ne-au luat-o înainte... Televiziunile ne ignoră şi fac rating numai cu politicieni, analişti şi cîntăreţi... e jale...” a conchis cu amărăciune condeierul.

Ce să zic? În fond, colegul de breaslă are dreptate. Scriitorii au devenit demult nişte anonimi. Masele vor distracţie şi scandaluri, nu prelegeri sofisticate cu substrat filozofic. Şi apoi, mai e şi problema că în faţă au ieşit mereu scriitorii tribuni, cei care au perorat despre patriotism, mai puţin despre importanţa literaturii. Numai că nici scîncetul şi defetismul nu ne vor ajuta cu nimic. Iar dacă mă gîndesc mai bine, scriitorii nici nu mai trebuie să aibă ponderea socială din perioada sovietică. Ei trebuie să se ocupe de literatură şi să devină vizibili doar în măsura în care obţin succese literare. Şi, repet, văicăreala nu le dă scriitorilor absolut nimic. Un dram de vizibilitate ar putea fi obţinut mai curînd prin tenacitate şi încredere în ceea ce fac.

Printre scriitorii smiorcăiţi există şi cei care se tot sincronizează fără succes, ani în şir, cu literatura română. Oamenii aceştia încearcă o viaţă să fie băgaţi în seamă de literaţii din România. Şi, nefiind remarcaţi, suferă, lăcrimează, aşteaptă clipa mirifică în care vreun critic român important le va închina o cronică. Şi dacă această cronică nu va apărea niciodată?

Nu spun că sincronizarea cu literatura română nu este necesară. Ea e benefică, fără doar şi poate. Nu ar strica însă ca scriitorii din Moldova, mai ales cei ignoraţi de criticii români, să-şi lărgească niţel orizontul, să-şi dorească şi alte sincronizări, cu literaturi la fel de viguroase. Şi cînd spun asta, mă refer la tehnici narative, la scriitură. Pe de altă parte, nu poţi să fii luat în serios altundeva atîta timp cît nu crezi în propria ta valoare, atîta timp cît nu valorifici diferenţa alimentată de realitatea de aici.

În concluzie, scriitorul din Moldova trebuie să lepede în egală măsură infatuarea şi smiorcăiala. El trebuie să muncească mai mult, să-şi respecte el însuşi meseria, şi abia după asta să spere ca cineva să-l observe.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG