Linkuri accesibilitate

Procurorul este omul nou. De aceea se investeşte în el mai mult decât într-o întreagă secţie medicală.



„Ţară de procurori”, spunea deunăzi, şeful Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoae. Procurorul este omul nou. De aceea se investeşte în el mai mult decât într-o întreagă secţie medicală. Premierul e procuror, preşedintele s-a îngropat sub procurori şi, în general, cam tot ce s-ar putea numi reformă şi evoluţie în societatea românească trebuie să se facă sub ochiul vigilent al procurorilor.

Poate că se ceartă ei în alte ocazii, însă, când e vorba să NU dea bani la sănătate, premierul şi preşedintele se înţeleg perfect, mai spune şeful Colegiului Medicilor. Dar dacă eşti hipnotizat de jocul puterii şi de schimbul de eşalon din fruntea parchetelor, poate că nu mai vezi cum dispar dincolo de graniţa Schengen vagoanele cu medici. De la începutul anului au plecat sute şi, în ultimii şase ani, aproape cincisprezece mii. Mulţi au aruncat cheile de la casă.

Au şi de ce: ministrul sănătăţii a afirmat recent că, în acest an, salariile medicilor rezidenţi nu vor creşte nici măcar simbolic, urmând spirala inflaţiei. Ar putea primi burse, e adevărat, dar trebuie să găsească sponsorii generoşi care să le plătească. E un alt fel de a-i trimite pe medici la originile culturii europene.

De partea cealaltă a puştii, adică privind lucrurile prin luneta procurorilor, situaţia este prosperă. Nicicând nu au fost mai multe cazuri de mare corupţie, aduse ciclic în atenţia publică de mişcarea cadrelor şi a dosarelor. Bursa corupţiei creşte indicele de preţ al procurorilor. Numirea procurorilor şefi şi a adjuncţilor acestora a stârnit multe valuri pe care înţelepţii de pe mal au încercat să le explice.

Au trecut şase luni de când Consiliul Superior al Magistraturii a respins lista scurtă a şefilor susţinând că mai toţi sunt compromişi. Ca un făcut au apărut apoi prin presă, furnizate de diverşi anonimi, opere alese din dosarele profesionale ale celor trecuţi pe lista lui Ponta, execuţii publice care demonstrau, o dată în plus, că delaţiunea se serveşte bine în sânge. Se dovedea astfel, la ore de maximă audienţă, că CSM-ul avea dreptate. Însă, după ce preşedintele şi premierul şi-au mai strâns o dată viguros mâinile în public, zâmbind larg să-i vadă şi CSM-ul cum coabitează de plăcere, imparţialii şi nepolitizaţii magistraţi au decis că lista o fi plină de incompatibili, dar e bună, probabil pentru că doar cei care ştiu cum funcţionează corupţia se pot lupta cu ea.

Cei şase procurori nu sunt nişte lumini, e adevărat. Au dovedit-o cu vârf şi îndesat pe unde au făcut umbră sistemului. Însă, până una-alta, sunt fructele amare ale repetatelor reforma ale justiţiei, la fel de competenţi, bine-informaţi şi eficienţi ca şi predecesorii. Au promovat din grad în grad, fără ca până acum să existe probe concludente de corupţie, oricum nu mai multe decât în cazul altor procurori la fel de titraţi.

Se ştie, mediul acid al justiţiei româneşti de dinainte sau dincoace de 1989 a fost prielnic doar animalelor politice cu piele groasă. Într-o vreme în care se făcea comerţ cu dosare şi se spălau biografii, nu au putut rezista florile de crin, ci doar florile de mină. Lăsaţi orice speranţă când intraţi în spitale, dar şi în tribunale. În peisajul acest ostil, plin de prădători mari şi mici, s-au remarcat procurorii care NU au rezolvat cele mai importante cazuri, cei care au îngropat dosarele Revoluţiei sau ale mineriadelor, schimbând probele sau distrugând declaraţiile, răsucind ordinea evenimentelor şi exonerând piese-cheie, cele în absenţa cărora tot scenariul devenea absurd, de neînţeles. Au rezistat procurorii care nu au soluţionat cazurile foştilor disidenţi comunişti şi, tocmai de aceea, nu ştim mare lucru despre torţionarii lor, decât că s-au bucurat de pensii şi favoruri speciale până în ultima clipă a vieţii, asta dacă nu au intrat în politică sau afaceri unde au avut cariere impresionante.

Mulţi cred că luminiţa de la capătul tunelului este o stea de general de securitate. Iar specialiştii în neînceperea urmării penale în cazul finanţatorilor şi combinatorilor financiari ai partidului au avut un destin care sfidează imaginaţia. Când se puneau în mişcare primele jocuri piramidale, când se măsluiau primele licitaţii şi se făceau primele milioane din vânzarea economiei la preţuri fără egal procurorii erau şi ei printre moaşele acestei noi lumi, apărătorii noilor valori înghesuite în buzunarele stăpânilor. Într-o ţară în care actul de justiţie în sine, adică audierile din tribunal, judecata şi sentinţele, a fost ridiculizat sau diabolizat, singurele chipuri cioplite din religia simplă a omului de pe stradă au rămas cele ale procurorilor şi poliţiştilor. Aceştia, însă, şi-au unit scuturile formând un careu de apărare. Printre suliţele lor nu pătrund neiniţiaţii iar cei care încearcă să lămurească marile enigme ale sistemului, în special triunghiul Bermudelor dintre poliţie, procuratură şi tribunal, unde un vârtej mlăştinos sau o anomalie magnetică face să dispară marile dosare cu tot cu corupţii lor de mare adâncime, sunt învinuiţi de imixtiune politică sau de ofensă adusă autorităţii.

Opinia publică e bântuită de iluzia că un om sau altul, prezentat drept providenţial, ar putea curăţa de unul singur grajdurile justiţiei. Că nu există decât o mână de iniţiaţi în ale justiţiei, toţi ceilalţi fiind doar nişte mercenari sezonieri tocmiţi de politicienii la putere. Că România e coruptă nu pentru că nu are politicieni responsabili şi legi absurde, ci pentru că procurorii nu sunt suficient de eficienţi şi că nu văd pădurea din cauza copacilor şi corupţia din cauza politicieni. Justiţia este atât de încâlcită şi plină de neînţelesuri, încât atunci când se lasă pe mâna ei, oamenii obişnuiţi nu au nevoie de raţiune, ci de credinţă. Dacă ai credinţă, poţi fi şi orb, ca Justiţia.

Politicienii înşişi sunt cei care întreţin iluzia omului providenţial. Dar tot ei sunt cei care, ajungând la putere, îşi curăţă cu Procuratura toate petele din dosare. Iar când termină lucrul, îi pun pe procurori să se ocupe de siguranţa naţională a urnelor de vot. Aceştia amuşină cu potera urmele celor mai importanţi adversari politici, dar şi a simplilor alegători, transformându-le intimitatea şi spaţiul privat într-un moft, ascultând telefoane, interceptând mesajele bănuiţilor şi extinzându-şi curiozitatea tot mai departe de principalii suspecţi, până la cuscrii, vecinii acestora şi verişorii lor. Înfierează anonim prin ziare, pe net sau la televiziune, livrând informaţii importante şi relevante pentru ca suspecţii să fie judecaţi de tribunalul poporului în procese-spectacol care ar fi dezbrăcat de onoare şi respectabilitate şi un sfânt. Iar spectatorii grăbiţi să vadă telenovela preferată, dădeau sentinţe fără drept de apel, între două beri.

Într-o vreme în care tribunalul a ajuns un fel de sanatoriu iar judecata în sine un moft, de vreme ce se sfârşea mai mereu prin achitare sau printr-o condamnare simbolică, procesele televizate cu materialul clientului au ţinut locul pedepsei. De aceea, prezumţia de nevinovăţie în România este ca o boală autoimună: îşi mănâncă de viu purtătorul.

Această flexibilitate a justiţiei care aspiră să se impună înfăptuind mari acte de injustiţie a apărut şi din sentimentul de vinovăţie al politicienilor. Ei au deturnat atenţia de la haosul parlamentar, de la legislaţia contradictorie, lacunară, uneori periculoasă, la responsabilităţile procurorilor, la stângăciile poliţiştilor şi la corupţia judecătorilor. Au pus în cârca acestora ceea ce parlamentul nu a reuşit să facă: regulamente care să permită ridicarea rapidă a imunităţii, o legislaţie clară, simplă, fără lacunele în care dispar toate bunele intenţii, o stabilire fără echivoc a ierarhiilor şi ariilor de competenţe în domeniul luptei împotriva injustiţiei şi corupţiei, pentru ca instituţiile statului să nu mai ţină captiv statul de drept şi nici să nu-şi mai schimbe regulile după bunul plac, sub pretextul că se apără astfel de cei care vor să politizeze actul de justiţie. Aşa s-a ajuns ca drumurile care pornesc de la lege să ducă la fărădelege.

Cu siguranţă simpla rotire a cadrelor nu împrospătează aerul otrăvitor din instituţiile statului. Şi s-ar putea ca vechii nou-veniţi din procuratură să nu facă altceva decât să schimbe oamenii între ei, aducându-şi prietenii mai aproape de borcanul cu miere. Premierul şi preşedintele le-au cerut să stea departe de jocul politic. Însă ca un făcut, chiar în ziua numirilor, guvernul a anunţat că vrea să ceară Direcţiei Anticorupţie să declanşeze cercetările penale în cazul a doi foşti miniştri din cabinetul Boc: cel al educaţiei, Daniel Funeriu, şi cel al comunicaţiilor, Valerian Vreme. Ei sunt acuzaţi că ar fi cumpărat nişte inutilizabile licenţe informatice pe care au dat câteva milioane de euro. Reţeaua de internet a şcolilor nu era compatibilă cu aceste programe, aşadar banii au fost risipiţi fără folos.

Este un semn că DNA va continua să fie o sperietoare eficientă pentru cei care o agită să-şi alunge adversarii politici din jurul urnelor de vot. Iar dacă vrei să-ţi invalidezi adversarii sau tovarăşii de drum prea plicticoşi, îi poţi da pe mâna procurorilor care o fac, indiferent de partid, spunând că aceste sacrificii publice sunt un semn că nu au culoare politică.

E drept, acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre medicii pe mâna cărora, mai devreme sau mai târziu, tot ajungi. Numai că aceştia preferă să ia calea exilului, lăsându-ne cu tot mai multe boli şi procurori pe cap de locuitor şi, în mod paradoxal, cu tot mai puţină dreptate. Cu siguranţă, raportul invers proporţional dintre medici şi salariaţii sistemelor represive nu este o întâmplare. Nici cel dintre boală şi dreptate.
XS
SM
MD
LG