Linkuri accesibilitate

Paștele Blajinilor: învățăminte ce așteaptă să fie traduse, interiorizate şi aplicate în spaţiul social


Punct și de la capăt: o masă rotundă moderată de Vasile Botnaru, cu participarea preotului Pavel Borșevschi și a sociologului Doru Petruți.



Astăzi vă invităm să ascultaţi partea a doua a discuţiei, la masa rotundă a Europei Libere, la care au participat preotul Pavel Borşevschi şi sociologul Doru Petruţi. Acum o săptămână am difuzat prima parte, care poate fi ascutată sau reascultată, accesând pagina noastră pe internet.

Europa Liberă: Am finalizat emisiunea trecută cu explicarea a ce înseamnă „Hristos a înviat!”. Să vă întreb, iarăşi de o manieră provocatoare, părinte, dacă nu cumva Biserica, prin acest îndemn, face un fel de marketing, spunându-le enoriaşilor: „Hristos s-a salvat şi voi fiecare vă veţi salva?Şi dacă nu cumva încurajează, de fapt, egoismul şi egocentrismul enoriaşului care urmăreşte, întâi de toate, bonusul acesta: să se salveze, să învie, chiar dacă a trăit cum a putut?

Pavel Borșevschi

Pavel Borșevschi

Pavel Borşevschi: „De fapt, fiecare dintre noi suntem Hristoşi, lucrul acesta vă rog să nu-l uitaţi. Suntem chemaţi: „Fiţi desăvârşiţi, după cum şi eu sunt desăvârşit, Dumnezeul vostru”. El ne vrea cu El în ceruri, dar ne vrea nu altfel: „Cel care vrea să vină după mine, să-şi ia crucea sa şi să vină după mine”. Crucea Lui nu este decât un îndemn, crucea Lui, ca şi la mijlocul Postului Mare, de exemplu, am avut-o în mijlocul Bisericii şi o vom mai avea de două ori pe an, dar nu altfel, dar ca un model…”

Europa Liberă: Adică învierea condiţionată?

Pavel Borşevschi: „Da, numai aşa. „Dacă vreţi, veniţi după mine, poftim, unde sunt eu şi voi veţi fi. Dar atunci când puteţi bea paharul pe care eu îl beau, puteţi să vă botezaţi cu botezul” – vorbeşte de moarte Hristos… Că: „Noi ne botezăm în Hristos, în moartea lui ne-am botezat”, zice Apostolul Pavel. Cristelniţa simbolizează mormântul lui Hristos. Scufundarea de trei ori – cele trei zile de îngropare şi înviere cu Hristos, Dumnezeul nostru... De atât El ne trece de la moarte la viaţă, dar nu ne iartă de păcatul făcut de noi: „Dumnezeu să te ierte, dar păcatul o să ţi-l tragi”. Şi peste păcat dai, dacă nu-l spovedeşti, dacă nu îl răscumperi.

La Rădenii Vechi (Ungheni)

La Rădenii Vechi (Ungheni)

Dar răscumpărarea nu poate fi altfel decât atunci când îţi porţi crucea până la capăt. De atâta, acest salut nu înseamnă: „Gata tu nu mai fă nimic, stai într-o parte”, cum, de exemplu, învaţă unii care zic că trăiesc după Evanghelie, noi îi numim sectari, pentru că nu astfel înţelegem.

Sfântul Augustin vorbeşte de faptul că Hristos Mântuitorul ne-a salva şi fără noi. Dar în ce sens? Atunci când noi totuşi benevol, ne dăm în mâinile Lui. Dar cum ne dăm? Lucrând. El ne vrea conlucrători cu Elel. El ne zice: ,,Dacă veţi fi numai căldicei nu veţi mântui, fierbinţi trebuie să fiţi, ostaşi ai lui Hristos”. Despre acesta mărturiseşte crucea la piept. De atâta, acest salut înseamnă biruinţa lui Hristos asupra morţii. Şi dacă Hristos, cu moartea sa, a omorât moartea noastră, deci şi noi dacă ne purtăm crucea, putem participa la această Înviere, numai aşa.”

Europa Liberă: Doru Petruţi, dumneavoastră sunteţi cu roentgenul sociologic. Şi vă întreb pe dumneavoastră: în sondaje, cum se raportează oamenii la cei morţi sau la marii înaintaşi, la înaintaşii din proximitate sau de mai departe, de pe vremea lui Ştefan cel Mare?

Eu am o ipoteză că nouă ni se întâmplă tot ce ni se întâmplă tocmai pentru că s-au fracturat aceste legături, nu mai simţim legătura (cel puţin, într-o comunitate) cu înaintaşii. Nici nu le dăm seama, nici nu le mai purtăm respect, pentru că au făcut lucruri reprobabile, cum ar fi comunismul sau pentru alţii, dimpotrivă, românismul interbelic etc. Aceste fracturi nu ne permit să ne simţim ca într-un cheag. Dumneavoastră, sociologul, ce-mi spuneţi referitor la grupuri sociale, indivizi? Cum se raportează ei la înaintaşi, la oamenii care adineauri au murit şi au devenit blajini şi poate au ajuns acolo unde au râvnit?


Doru Petruți

Doru Petruți

Doru Petruţi: „Fenomenul religios are, din păcate, trebuie să spun, are şi reprezentarea aceasta şi aduce cu el şi o parte de frică şi de teamă, şi de respectare a unor norme, cu orice preţ.

Există foarte mult subiectivism amestecat aici, există superstiţii. Intrăm într-o arie cu nisipuri foarte mişcătoare şi, până să vorbim de moarte, ar trebui să vorbim de valorile, până la acel moment, valori pe care nu toţi indivizii reuşesc să şi le extragă din fenomenul acesta religios.

Ne place sau nu, trăim într-o perioadă, într-o eră în care telefonul acesta mobil din faţa mea e mai deştept decât mulţi indivizi de pe lumea aceasta. E o realitate. Trăim într-o societate şi într-un timp în care există o presiune extraordinară de a rezolva foarte repede anumite probleme. Aş face o comparaţie între Uniunea Europeană şi Uniunea Rusia-Belarus-Kazahstan. UE îţi oferă o perspectivă pe termen foarte, foarte lung şi cu nişte realizări nu neapărat săptămâna viitoare, pe când ceilalţi vin şi îţi spun că îţi dau preţul la gaz de mâine dimineaţă, ţi-l modifică şi va fi foarte ieftin.

Valorile extrase din aria aceasta a religiozităţii trebuie cultivate, ele trebuie educate, ele trebuie exersate. E nevoie de timp şi de înţelegere, şi de traducere. În momentul acesta, pentru tineri, spre exemplu, dacă e să discutăm despre ei, e mai important să te plimbi prin mall şi să ai un smartphone care îţi identifică melodia care merge în difuzoare decât să ai o discuţie cu prietenii despre însemnătatea şi ce reprezintă sacrificiul şi crucea, şi aşa mai departe.

Adică, tinerii, dacă vrem să avem o perspectivă de viitor asupra acestui fenomen, tinerii aşteaptă din partea Bisericii o prezenţă mai cool, dacă îmi permiteţi termenul, o prezenţă în care Biserica face măcar legătura cu socialul şi cu contextul în care ei trăiesc. Aici văd nişte rupturi de care şi dumneavoastră vorbeaţi. Sunt nişte punţi pe care, îmi permit să fac o comparaţie şi cu poziţia Bisericii ortodoxe din România şi urmărind un pic acelaşi fenomen şi acolo.

Biserica ortodoxă din România mi se pare una care s-a democratizat destul de repede şi a făcut asta sub presiunea populaţiei şi a credincioşilor. A început să accepte şi că lucrurile în interior nu merg foarte bine, media îi pândeşte, la tot colţul, făcând vizibilitate la fenomene care sigur Biserica nu se poate împăca uşor, cu conduite nu neapărat ortodoxe, să le numim aşa.

Tinerii povestesc în România că inclusiv ritualul spovedaniei a devenit mai accesibil şi a devenit sub forma unei discuţii şi nu neapărat asupra unei pedepse. Aici deocamdată, cel puţin, eu, ca sociolog, percep prezenţa Bisericii în spaţiul public ca având un discurs destul de categoric, care nu e foarte permisiv. Şi apoi, despre Biserică ar trebui să se vadă, cel puţin, tinerii solicită asta, despre Biserică ar dori să vadă şi altceva decât mersul la Biserică. Caută un soi de plusvaloare, pe lângă actul religios şi credinţa, şi aşa mai departe, lucruri pe care ei le asociază mai degrabă cu individul.”

Europa Liberă: Părinte Borşevschi, ar fi ofensator pentru dumneavoastră, ca duhovnic, ca preot, să fie Biserica o continuare a mall-ului, iarăşi folosind terminologia indusă de domnul Doru Petruţi?

Pavel Borşevschi: „Dacă în mall te simţi ca în Biserică, eu sunt de acord. Dar să te simţi în ce fel? Am zis, încă o dată: „În tot locul stăpânirii tale, zice împăratul David, binecuvântează suflete al meu pre Domnul”. Eu nu vreau să spun că mall-ul este un loc unde nu este Dumnezeu. Eu mă pot ruga orişiunde, chiar în cazarmă mă rugam, în armata sovietică, când mă culcam, după ce era comanda dată, făceam rugăciunile de seară. Stăteam de serviciu: la fel îmi făceam rugăciunea. Ştiam pe de rost aproape toate rugăciunile…”

Europa Liberă: În poziţie de santinelă, aceasta nu vă împiedica?

Pavel Borşevschi: „Pentru mine nu a fost niciodată obstacol locul şi lucrul. Altceva: eu niciodată nu am avut temere de Dumnezeu, în sensul fricii distructive sau a fricii ca frică…”

Europa Liberă: Dar se spune totuşi: să ai frică de Dumnezeu. În felul acesta, nici măcar frică de Dumnezeu nu avem?

Pavel Borşevschi: „Da. Frica plină de dragoste: eu mă tem de iubita mea, eu mă tem de iubitul meu, eu mă tem de tatăl meu. De ce mă tem? Ce fel de frică am eu de tatăl meu ?”

Europa Liberă: Dar ca să nu faci un păcat, ar trebui şi o frică de aceasta, cu „sfântul Nicolae”?

Pavel Borşevschi: „Niciodată, absolut. Astfel de frică este străină concepţiei creştine. Nu acceptă Evanghelia niciun fel de astfel de frică. Hristos zice: „V-aţi temut de unde nu era frică”. Avem o săptămână de zile de la Înviere. Hristos îi află pe Apostoli cu uşile încuiate, de frica iudeilor, accentuează evanghelistul. Frica imediat a trecut de atunci şi Hristos zice: „Nu vă temeţi!”. Sfintei Maria Magdalena îi zice: „Nu te teme, crede numai!”. „Şi toate sunt posibile” – aşa îi spune Martei şi Maria. Principalul lucru pe care Hristos îl aduce, înviat din morţi, îi lipseşte de frică pe Apostoli şi pe noi tot. Un creştin fricos nu-i creştin, nu-l are pe Dumnezeu...”

Europa Liberă: Între oameni, când se spune: ,,Domnule, acesta nu are frica lui Dumnezeu” şi pedeapsa pentru luarea de viaţă, cel mai mare păcat totuşi trebuie să existe adecvată? Un criminal, care ia viaţa altui om, noi aşteptăm o judecată, dacă nu de aceasta civilă, pământească, măcar pedeapsa lui Dumnezeu să fie adecvată.

Pavel Borşevschi: „Eu cuvintele pedeapsă şi creştinism vreau să le despart, pentru că creştinismul nu pedepseşte. De atâta, creştinismul nu are, nu poate avea, repet...”

Europa Liberă: Nici pe un criminal care a luat viaţa unui copil?

Pavel Borşevschi: „Nici pe un criminal, nici pe un criminal nu îl pedepseşte. Criminalul s-a pedepsit singur pe dânsul, pedepseşte păcatul. Omul, când s-a îndepărtat de Dumnezeu, a păcătuit. Omul, când a plecat în deplasare de acasă, de la nevastă, a păcătuit. Dar atât cât este acasă, în preajma lui Dumnezeu, omul nu poate ucide. Nu poate fi agresor un creştin, nu poate fi... De atâta Dumnezeu îl aşteaptă, ca pe tâlharul cel de pe cruce. Şi unul zice din tâlhari celuilalt: „Cum îndrăzneşti tu să zici ceva de Hristos? Uite, dacă tu eşti Dumnezeu, coboară de pe cruce şi salvează-ne şi pe noi. Noi cu tine suntem, de fapt, în pedeapsa cuvenită, pe când acesta n-a făcut niciun rău. Pomeneşte-mă Doamne când voi veni întru împărăţia Ta!” Însă celălalt îi reproşează..”

Europa Liberă: Pentru că totuşi suntem în Paştele Blajinilor, vreau să ne spuneţi – că l-am întrebat mai devreme pe Doru Petruţi despre cum ne raportăm noi la înaintaşi – din punctul de vedere al Bisericii, cine sunt înaintaşii noştri? Chiar aceştia care ne-au lăsat o moştenire nu prea plăcută, care au lăsat o ţară plină de probleme. Noi cum ne raportăm la ei?

Pavel Borşevschi: „Simplu de tot. Dacă aţi văzut Biserica vreodată – de fapt, cum era până la închiderea lor, eu mă refer la anii ’60, ’63, ’65 încoace, până când Hruşciov a făcut ce-a vrut din biserici împreună cu cei prieteni ai lui – înaintaşii erau cei înmormântaţi înaintea altarului. Cât de frumos zis: înaintea altarului, înaintaşi. Prin ce? Prin fapte, prin credinţă, prin... Noi îi pomenim.

Iată Postul Mare este o perioadă deosebită, când a doua, a treia şi a patra sâmbătă sunt consacrate lor, sfinţilor. Noi îi numim sfinţi, de ce? Ne ducem ca la Sfintele Moaşte, cu lumânări, la cimitir. „koimetirion” din limba greacă înseamnă dormitor, nu ştiu dacă aţi ştiut, dar e frumos. Dormitor... Şi noi ne ducem la ei să ne învăţăm, noi sărutăm crucea întâi, de pe mormânt. Este de-acum prima lecţie care noi o tragem. Şi totodată nădejde creştină, pentru că crucea este jertfelnicul celei mai mari dragoste, prin care înaintaşii noştri ne-au învăţat şi ne-au dat ceea ce ne-au dat... Noi tot ce avem de la ei, avem numai prin dragoste, prin frică n-avem nimic…

Frica distruge, frica este un sentiment al iadului. Iată noi îi puneam înaintea altarului şi îi aveam. Când mergeam la Biserică, intram întâi în Biserică, ne spovedeam noi de păcate, ne împărtăşeam cu Hristos şi apoi mergeam la ei după altar, după slujbă. Aprindeam candela şi tămâiam mormintele, ca la sfinţi. În felul acesta, vreau să vă zic că da, unii din părinţi, de exemplu eu, Slavă, Domnului, am avut părinţi care nu m-au lăsat să fiu nici ateu, nici comsomolist, nici octombrel. Mi-au zis: „Nu, să nu e legi cu Antihristul”. Pentru mama mea, aceasta a fost. Şi, sincer să vă spun, până acum, vreau să vă zic, că frica care am avut-o de ea era dragoste.

Dar am putut s-o înţeleg mai apoi. Eram în armată… şi acum am lucruri pe care eu întâi le pun înaintea mamei: mă gândesc ce-ar zice mama ? Da cum să mă tem de ea, dacă ea e răposată? Nu mă tem, dar pun înaintea ei, ca conştiinţa mea să-mi fie curată. Ş-apoi pun înaintea lui Dumnezeu, îndrăznesc. Dar întâi pun înaintea mamei – iată ce înseamnă pentru mine înaintaşi. Ştiţi, când începem abstract a vorbi: din pricina copacilor, nu vedem pădurea. Dar eu vreau totuşi noi să vedem înaintaşii numai în felul acesta.

Iată mergerea noastră la morminte nu este mâncarea şi băutura, răciturile şi carnea, şi celelalte. Sunt strict luate cele care pot fi aduse în Biserică, pot fi aduse şi în koimetirion, în dormitorul lor. Că acolo-i dormitorul, îi aşteaptă acolo Învierea. Ei sunt în aşteptare, ei sunt în repaus, noi îi numim răposaţi. De atât, lucrarea aceasta creştinească e foarte frumoasă. Şi ar fi extraordinară dacă, într-adevăr, ea s-ar păstra tot în felul acesta.”

Europa Liberă: Dar la nişte copii, care nu pot să ajungă la materie atât de sofisticată, totuşi le explici că oamenii care adineauri au murit sau mai devreme, nu sunt acolo exact în perimetrul acelui mormânt,ei sunt undeva sus, cu îngerii?

Pavel Borşevschi: „Nu, nu. Nu aveţi dreptate. Ei sunt acolo cu trupul, adormit, ca un muritor, cum a fost Hristos, iar cu sufletul – la Dumnezeu. Şi acel trup va învia. Noi îi dăm ţărână deasupra nu ca să-i fie ţărâna uşoară, ca să învieze mai repede.”

Europa Liberă: Da, dar când ne ducem la mormânt, de fapt, trebuie să ne uităm sus sau aceasta e o poartă spre ei? Sau ce-i mormântul?

Pavel Borşevschi: „Nu, nu. Noi ne uităm nici în adâncul mormântului, dar ne uităm la cruce. Crucea este ceea ce a despicat Marea Roşie şi ne-a trecut din robia lui Faraon la Pământul Făgăduinţei. Crucea este ceea prin ce Hristos a biruit iadul. Uitaţi-vă la Icoana Învierii, care-i icoana Învierii ? Coborârea în iad. Crucea stă ca o plută deasupra iadului, a cărui încuietori sunt stricate, sfărâmate, nu descuiate, ca să mai poată fi închise de cineva. Gata.

Prin cruce, Hristos Dumnezeu ne aduce de la moarte la viaţă. Şi de atât, prima se sărută crucea. Aceasta e dragostea prin care suntem siguri că ei vor învia şi Hristos ne arată şi cum. „Bobul de grâu, zice Hristos, îl puneţi în pământ şi ştiţi că va putrezi, dar ştiţi că va da şi rod însutit”. Aşa va fi şi întru Învierea morţilor. Se seamănă întru stricăciune, se va ridica întru nestricăciune.

De atât, noi ne ducem la morminte ca la moaştele sfinţilor şi numai aşa avem voie să-i considerăm pe bătrâni. Noi pecetluim cu apaosul, care este untdelemnul şi vinul. Ştiţi ce înseamnă materia unt-de-lemnului şi a vinului în Biserică? Noi punem crucea de-asupra mormântului, noi îi aranjăm, avem o grijă deosebită. Creştinismul a arătat o astfel de grijă pentru trupurile înaintaşilor, numai creştinismul. Păgânismul nu avea aşa ceva. Nici n-a avut, nici nu are până astăzi. De atât, unul din părinţi, dar şi Tertulian, un istoric al primelor secole, vorbeşte frumos, zice: „Da, noi în timpul vieţii trăim în oraş, împreună cu păgânii. Dar când murim, cimitirele noastre sunt deosebite”. De atâta erau mormintele în catacombe, unde vreţi şi chiar acolo se făceau şi liturghiile asupra mormintelor.”

Europa Liberă: Părinte, dar nu toată lumea a avut norocul să aibă o mamă, un tată ca dumneavoastră. Unii, în vreme, au conştientizat că părinţii, înaintaţii, bunicii, străbunicii au făcut şi lucruri rele, mai ales aici. Cum să ne raportăm noi la asemenea persoane, la asemenea evenimente ? Cum să discernem lucrurile acestea?

Pavel Borşevschi: „Simplu, a cincea poruncă dumnezeiască nu ne permite să-i judecăm pe părinţi, oricum ar fi fost ei. Dacă noi socotim că ei n-au avut faptele cuvenite până la capăt, dar totuşi au adormit întru nădejdea Învierii şi a vieţii de veci, vorbim de moarte, atunci, cu o rugăciune, copiii îi pot scoate pe părinţi din iad. De ce? Pentru că noi, copiii, suntem mărturia a cine sunt ei, de fapt. De aici şi „Cine ţi-i mama?”, „Cine ţi-i tata ?”, „Al cui eşti?”

Europa Liberă: Chiar şi pe bolşevicii, care l-au împuşcat pe ţar şi l-au aruncat în groapa cu var?

Pavel Borşevschi: „Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască. Ostaşii cei de la cruce au strigat, au strigat la urmă că: „Într-adevăr acesta a fost fiul lui Dumnezeu” şi s-au făcut ai lui Hristos ostaşi. N-are Dumnezeu de pierdut pe nimeni…”

Doru Petruţi: „Iată traducerile de care vorbeam, că populaţia are nevoie, pentru a depăşi chestiunea aceasta ritualică, tradiţii al căror conţinut moldovenii şi nu numai nu le cunosc. Fie că vorbim despre tradiţii sau ritualuri ce ţin de nuntă sau de înmormântare.

V-aş da exemplu, ca să răspund şi eu, până la capăt, întrebării legate de raportarea la moarte – deşi exemplele mele vin dintr-o altă perspectivă şi oferă, sper eu, o radiografie de felul acesta, Premierul norvegian Jens Stoltenberg vorbind după atentatele din 2011

Premierul norvegian Jens Stoltenberg vorbind după atentatele din 2011

socială – v-aş da ca exemplu cazul premierului norvegian, care a avut un discurs după acel groaznic atentat, când peste 70 de tineri au murit împuşcaţi.

A fost o mostră de raportare la moarte care, percepută în Republica Moldova, pare ceva de neînchipuit. Un discurs sobru: „Da, sigur e o tragedie”. Nu s-au făcut funeralii naţionale, lumea nu plânge pe străzi, adică, am văzut o chestiune foarte restrânsă cu elemente foarte puţin vizibile.

Dacă e să ne întoarcem în Republica Moldova şi să ne gândim ce înseamnă moartea unei personalităţi în Republica Moldova şi, din păcate, am avut şi astfel de cazuri recent. E o adevărată manifestaţie în spaţiul public. Nu numai a politicienilor, ci lumea vine, se manifestă şi vocal, aplaudă. Da, fenomenul capătă proporţii. Aici o înmormântare, ne place sau nu, dar e şi un fapt social, şi un eveniment în comunitate, sunt modalităţi foarte diferite.

Mă gândesc că, dacă lumea – şi eu şi toţi cei din jurul nostru – ar avea la îndemână traducerile şi învăţămintele acestea, probabil că şi manifestările de felul acesta, şi legate de Paştele Blajinilor sunt foarte multe, şi ele se repetă, an de an. Ele se repetă, pentru că nu există aceste învăţăminte traduse, interiorizate şi apoi aplicate în spaţiul social.”

Europa Liberă: Părinte, tălmăcirile acestea pe care le-aţi făcut adineauri şi la care face trimitere Doru Petruţi, dumneavoastră aveţi timp să le faceţi personal sau asta se face în timpul unor slujbe ?

Pavel Borşevschi: „Eu cu creştinii la Biserică noastră, noi suntem în familie, de fapt, şi, dacă odată veţi vrea să veniţi, o să vedeţi. Noi le vorbim pe toate, aşa cum sunt. Nu vorbim complicat. Eu nu ies să vorbesc predica din cer, pentru că totuşi un preot trebuie să fie în mijlocul poporului, cum zice Sfântul Vasile cel Mare: „O icoană, dar vie!” şi să nu le amestece. Cel mai important lucru: un preot să nu amestece oamenilor de a comunica cu Dumnezeu. Datoria lui e să-i aducă până la Dumnezeu şi să-i lase în faţa Lui. Dacă numai cineva are nevoie de ajutorul lui, atunci el doar nu se pune intermediar, cum ne socot unii, intermediar preotul ar fi, nu este corect. „Avem, zice Apostolul Pavel, pe Hristos intermediar, primul Arhiereu”. Noi suntem slujitori ai Lui. Prin slujirea noastră, oamenii pot cunoaşte totuşi ce vrea Hristos de la noi.

De atâta ceea ce mă întrebaţi dumneavoastră… e foarte frumos, e foarte bine spus, pentru că, într-adevăr, un preot trebuie să fie un creştin, eu nu zic bun, dar un creştin. Nu există creştin bun. Nu există preot bun. Nu există doctor bun, nu poate exista profesor bun. Există profesor, gata. E chemarea lui, chemarea lui până la capăt. De atât, eu nu accept lucrurile acestea şi vă spun că totuşi la parohia noastră, noi le vorbim, le vorbim deschis, după Evanghelie, la sfârşitul Liturghiei, câteodată jumătate de oră. În Postul Mare, le vorbesc cât trec şi sărută crucea toţi, după ce se împărtăşă, să facă rugăciunea de mulţumire. Cât trec la cruce, încet, liniştit, noi le vorbim.

Mulţi stau într-o parte şi ascultă. De ce? Pentru că aceştia sunt cam turişti, din acei care vin o dată în an, cu mare părere de rău. Dar cei care frecventează dintotdeauna Biserica – credeţi-mă, că ei le cunosc lucrurile acestea, că avem 23 de ani de când noi suntem – şi la cimitir se duc, aşa cum le zicem noi. Nu se duc să mănânce şi să bea. Poţi să iei o cană de apă cu tine, pentru că, mă rog, unde n-o iei? Ai nevoie de ea. Nu faci din cimitir altceva, ca şi din, mă iertaţi, înmormântare.

Iată, de fapt, dacă vrei să cunoşti adevărata trăire creştină, mergi la cimitir în ziua de Paştele Blajinilor şi o să vedeţi că sunt păgâni creştinii de acolo, cu mare părere de rău. Ei pe Hristos îl au numai de atât că le este convenabil cumva să facă ei ritualurile lor. Dar ei se duc şi: „Ştii ce, Doamne? Tu nu te amesteca, noi o să facem cum ştim noi.” Aşa îi zic şi preotului.”

Europa Liberă: Părinte, dar, an de an, la reportajele televizate şi în emisiunile noastre, an de an, noi spunem lucrul acesta că, fraţilor, vedeţi şi altceva sau, întâi de toate, altceva în sărbătoarea Paştelui Blajinilor, decât să mergeţi să beţi până la nesimţire la morminte acolo. Şi totuşi aceasta se repetă. Aceasta înseamnă oare că oamenii sunt surzi şi nu aud cuvintele dumneavoastră, glosarul pe care dumneavoastră îl repetaţi în Biserică?

Pavel Borşevschi: „Nu e vorba de surzenie în cazul dat. Mie-mi place cum zic ruşii: ,,Бытие определяет сознание”. Cu mare părere de rău, totuşi lăuntricul acesta, mai bine spus, omul cel vechi – aşa se numeşte în Biblie – omul cel vechi, omul firesc, căruia îi e foame, îi e sete: „Na, te rog, mănâncă că a murit pe nemâncate tăticul meu. Na, te rog, o plăcintă”. Lui i se pare că acum în lumea aceasta îţi dau ţie plăcinta, dar în lumea ceea o mănâncă tata şi încă adaugă: „Tăticul, e cu mărar şi cu pătrunjel, cum îţi plăcea matale.” Şi tu aici trebuie să mănânci şi să te gândeşti că acolo rugumă tata...

Deci vă daţi seama, e un păgânism total. Şi lucrul acesta, cu mare părere de rău, nu se învaţă într-o zi, pentru că – mai aproape dinţii decât părinţii. Adică în cazul dat, stomacul e pus pe prim-plan. Stomacul, nu inima, ca să ştiţi… Dacă ar fi totuşi inima, ne-am gândi că Hristos zice: „Nu-mi trebuie ale voastre, îmi trebuiţi voi!” Şi credeţi-mă, câteodată nici de lumânare nu este atât nevoie, cât este nevoie de rugăciune la mormânt. De amintirea ce spunea tata în cazul dat, despre ce vorbea mama, care sunt ultimele poveţe. Aceasta ar trebui să fie. Şi rugăciunea, şi tămâia, şi lumânarea acolo, la mormânt, şi rugăciunea – ar fi minunat de bine.

De fapt, de unde s-a luat Paştele Blajinilor? Toată perioada Sfântului Post acel Mare nu se înmormântau, cu preotul, adică nu se făcea aşa-numitul „prohod” sau slujbă de petrecere. Se ducea numai cu „Doamne miluieşte”, ca să nu încălcăm cu ceva lucrarea intimă sau, dacă vreţi lucrarea lăuntrică a oamenilor. Îi înmormântau fără niciun fel de chiar slujbă bisericească, nemaivorbind de praznice, adică mesele acestea toate de pomenire, de pomeni, de bocete şi de altceva.

Creştinii aveau mare nădejde în Dumnezeu, de atât, ei ştiau că-l pun în repaus şi se duceau la mormânt tocmai după Paşti, la o săptămână de zile, ca să nu încurce nici bucuria Paştelui, şi cu cântări „Hristos a înviat!” făceau prohoadele, făceau slujba de petrecere la mormânt şi turnau apaos, vinul cu ulei amestecat. Şi totodată, deci, veneau cu cozonacul, adică cu cele care închipuia trupul lui Hristos înmiresmat, pâinea cu multe miresme şi cu lumânări, şi cu tămâie, aceasta era. Şi de acolo s-a trecut la ceea ce-am face noi azi de-acum: o slujbă de cult care câteodată n-are nimic comun cu slujirea bisericească.”

Europa Liberă: Mai am o întrebare, poate pentru cei care vor auzi sau vor vrea să vrea să audă. Cum este cuviincios să arate crucea de pe mormânt? Câtă marmură ar fi cuviincios să punem acolo deasupra, astfel încât să fie creştineşte şi nu fală?

Pavel Borşevschi: „Cel mai urât e atunci când într-adevăr se pun stane întregi de beton sau se pun de marmură, de granit şi crucea nici nu se evidenţiază undeva. De fapt, la mormânt, cel mai important element este crucea şi numai crucea, ca la piept.

Noi trebuie să avem crucea, fără niciun fel de altele, pentru că suntem botezaţi, de acolo de unde ne-am făcut creştini, această cruce merge până la căpătâi. Este semnul şi nu numai semnul, dar ancora, ancora vieţii noastre ca a corăbiei celei care merge pe mare, că prin această ancoră, prin acest semn, prin acest jertfelnic Hristos Dumnezeu a murit şi a înviat pentru mine şi cei morţi întru Hristos, care vor învia întâi, după Apostolul Pavel.

Când se încep lucrurile bogate, nu ştiu cum, clar că mai avem în istoria creştinătăţii şi locuri de înmormântări a împăraţilor, care se făceau, mă rog, într-un mod mai deosebit, chiar cu colonade deasupra. Dar, de fapt pentru creştini, în primul şi în primul rând, locul de odihnă era semnul crucii. Căndeluţa arzând pe mormânt, cât era posibil, totdeauna. Căndeluţa ca o aşteptare, ca o lumină care nu trebuie să dispară niciodată, ca o lumină a lui Hristos care vine în întuneric şi aceasta e. Celelalte sunt, cu părere de rău, sărăcie, sărăcie, de multe ori…”

Europa Liberă: Dar oamenii cred că un mormânt faraonic e dovada respectului faţă de răposat. Cum să dezrădăcinăm această senzaţie?

Pavel Borşevschi: „Eu cred că noi cu dumneavoastră nu vom reuşi pentru că i-am văzut ce fac. Am intrat şi eu pe la cimitire şi-mi pun mâinile în cap. De fapt, mie mi-e mai simplu să mă rog înaintea unui mormânt…; eu cred că chiar mai uşor te rogi unde este crucea şi flori pe mormânt şi ţărâna cea naturală, normală, cum trebuie să fie decât înaintea stanelor de...”

Doru Petruţi: „Domnul Botnaru vorbeşte, de fapt, despre, tot despre un fenomen social şi anume că elementele acestea de vizibilitate au rolul social de a marca statusul familiei respective, al persoanelor. Şi iar trecem în aria ritualurilor, a oamenilor care merg acolo, la o anumită dată, să facă aşa ceva pentru că le e teamă, pentru că se tem că vor fi pedepsiţi, dacă nu… Pentru că se tem că cel răposat nu va avea liniştea de rigoare şi aşa mai departe.”

Europa Liberă: Sau chiar sătenii au să spună: „Uite ce om bogat, dar nu poate să pună o cruce mai arătoasă”.

Doru Petruţi: „Da. Şi ne întoarcem iar la aceeaşi temă a explicaţiilor şi cred că oricine, după discursul pe care l-aţi avut – eu îl primesc cu foarte mare bucurie, pentru că mă consider o persoană pentru care Biserica a venit spre mine – mă simt mai adaptat să înţeleg fenomenul acesta, într-o lume modernă, în care îţi găseşti tot mai greu reperele necesare, într-o lume în care, cum spuneam, telefonul mobil e mai deştept decât mulţi dintre utilizatorii lui. Ba mai mult, schimbarea de paradigmă care trebuie, până la urmă, s-o producă Biserica şi reprezentaţii ei, dacă e interesată să aibă un impact în rândul generaţiei tinere, e în direcţia acestei „traduceri” a tot ceea ce înseamnă de la naştere până la moarte. Teama, până la urmă, nu va putea fi exclusă.”

Pavel Borşevschi: „Da, corect.”

Doru Petruţi: „Ea e unul dintre ingrediente. Dar n-ar trebui să fie atât de sus, după părerea mea, în clasament. Şi, până la urmă..”

Pavel Borşevschi: „Momentul de teamă, mă iertaţi, aici numaidecât are elementul păcatului, să ştiţi. Când spuneţi dumneavoastră că teama nu poate fi exclusă, când începe frica, eu întotdeauna spun: „Vină repede la preot la spovedanie”. Aici e vorba de păcat, de care zice Biserica: „Să nu apună soarele în păcatul tău!” Nici să te culci în teamă nu ai voie…”

Europa Liberă: Adică atunci când îţi încolţeşte ceva în suflet, de genul temerii, trebuie să venim la părintele Borşevschi?

Pavel Borşevschi: „Nu numai, dar şi la mine. Vă rog, ca preot.”

Doru Petruţi: „Temerile în societate sunt foarte diverse şi angoasele sunt foarte puternice, dată fiind şi situaţia socio-economică în care trăim. Dar, până la moarte, oamenii se tem cel mai mult să vorbească în public.”

Europa Liberă: Dar ceea ce înţeleg eu, la moment, teama despre care vorbiţi dumneavoastră, de exemplu, teama de faptul că se topeşte calota de la Polul Nord este altceva decât teama pe care eventual o simte omul în Biserică.

Doru Petruţi: „Exact.”

Pavel Borşevschi: „Dar eu nici de aceea, de la Polul Nord, nu mă tem. Ştiţi de ce? Dacă ştie Tata, nu mă tem de nimic. Dacă ştie Mama, dacă Dumnezeul meu ştie... Ce-mi trebuie?..”

Europa Liberă: Ce fericit sunteţi dumneavoastră...

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG