Linkuri accesibilitate

În urmă cu 80 de ani, pe data de 10 mai 1933, naziştii au ars cărţile unor autori consideraţi indezirabili.


În toată Germania s-a comemorat vineri unul din cele mai ruşinoase momente ale istoriei recente: arderea publică a cărţilor unor autori consideraţi degeneraţi, decadenţi, anti-germani şi incompatibili cu ideologia rasistă a regimului dictatorial al lui Hitler.

Pe data de 10 mai 1933 în numeroase oraşe germane, studenţii au dat curs chemării ministrului propagandei, Joseph Goebbels, au scos cărţile acestor autori din biblioteci şi le-au ars în pieţe publice.

Obiectivul principal al acestui spectacol macabru, a explicat istoricul Werner Treß într-un interviu radio, a fost vizualizarea procesului de consolidare a regimului naziştilor, care a preluat puterea în ianuarie 1933.

Arderea cărţilor trebuia să fie un semnal îndreptat contra opoziţiei intelectuale şi politice încă existente în ţară. Totodată, această acţiune trebuia să demonstreze că naziştii vor sugruma diversitatea culturală a anilor 1920 şi că sunt hotărîţi să impună propriile concepţii culturale bazate pe ideea „sîngelui şi gliei” (Blut- und Boden).

Pe lista autorilor indezirabili se aflau, în consecinţă, nu numai autori de origine evreiească, ci şi cei care au publicat scrieri considerate periculoase din punct de vedere politic.

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din acea vreme, Hanns Johst, a declarat: „Thomas Mann, Heinrich Mann, (Franz) Werfel (...) (Alfred) Döblin sînt scriitori liberali reacţionari, care oficial nu mai pot intra în nici un fel de relaţii cu noţiunea de poezie germană“.

Astfel, cei mai importanţi scriitori contemporani fuseseră expulzaţi din viaţa publică, iar cărţile lor au fost înlocuite în biblioteci cu operele unor autori conformişti.

După epurarea cărţilor neavenite din biblioteci, regimul a întocmit o listă prin care se recomandau operele unor autori care trebuiau promovaţi. Pe această listă se află, de pildă, şi numele unui autor german din România, care în opinia regimului nazist trebuia sprijinit. Este vorba despre Adolf Meschendörfer din Braşov, distins mai tîrziu cu un important premiu oficial.

La indicaţiile ministrului propagandei, Joseph Goebbels, arderea publică a cărţilor s-a desfăşurat după un ritual prestabilit. Studenţii nazişti care aruncau volumele în flăcările rugului aprins în piaţa Operei din Berlin (care astăzi poartă numele lui August Bebel, unul din fondatorii organizaţiei social-democrate din Germania secolului XIX), scandau lozinci pline de ură îndreptate contra celor expulzaţi din cultura germană:

„Pentru obrăznicie şi impertinenţă, în interesul veneraţiei şi al aprecierii spiritului nemuritor al poporului german, flăcările să înghită scrierile unor Tucholsky şi Ossietzky.“

Prin astfel de formulări belicoase a fost condamnată întreaga literatură democratică universală şi germană, iar profeţia lui Heinrich Heine din secolul al 19-lea prindea contururi.

„Acolo unde vor fi arse cărţi, vor fi arşi şi oameni“, scria Heine premonitoriu, probabil fără a-şi închipui dimensiunea în care un eventual autodafeu al cărţilor se va materializa în realitatea crematoriilor - de neimaginat înainte de barbaria Auschwitz-ului.

Într-o cuvîntare rostită de Goebbels în Piaţa Operei din Berlin, acesta declara că „epoca intelectualismului evreiesc s-a terminat, iar revoluţia germană a creat o cale pentru viitorul german. Viitorul om german va fi nu numai un om al cărţii, ci şi un om de caracter – în acest spirit dorim să vă educăm.”

Accesele de piromanie ale naziştilor din mai 1933 au fost imitate mai tîrziu şi de legionarii români, care au improvizat ruguri similare, pentru a da pradă flăcărilor operele unui Tudor Arghezi sau Sadoveanu.

Pe locul unde în urmă cu 70 de ani s-a desfăşurat la Berlin spectacolul macabru al arderii cărţilor se află astăzi un memorial subteran, acoperit cu o placă de sticlă. În adîncime, într-o încăpere albă se văd rafturi goale, simbolizînd bibliotecile violate de regimul hitlerist.

Ilustraţie:
Locul autodafeului din Berlin astăzi (Foto: W. Totok
XS
SM
MD
LG