„Poate să existe voinţă sau noroc fără necesitate?”, iată întrebarea!
Publicat la 80 de ani, romanul lui Carlos Fuentes, Voinţa şi norocul, Curtea veche, 2011, este o carte mare – şi la propriu, şi la figurat – a literaturii latino-americane şi totodată un soi de Popocatepetl (vulcan de peste 5450 m înălţime) al vastei moşteniri literare a autorului mexican.
Centrat, cum ne-a obişnuit, pe raporturile de Putere, fie aceasta politică sau economică, romanul începe prin a-i pune faţă în faţă pe doi orfani, Iosua Nadal şi Ierihon, replică a lui Castor şi Polux, şi care vor ajunge în Partea a patra să se identifice cu Cain şi Abel, pentru a culmina prin ciocnirea dintre „fiinţa supremă a politicii naţionale şi zeitatea civică a iniţiativei private”, alias preşedintele Valentin Pedro Carrera şi magnatul Max Monroy, „cei doi poli ai puterii în Mexic”. Scena e memorabilă:
„- Luaţi loc, i-a spus Carrera lui Monroy.
- Eu da. Dumneavoastră nu, a replicat Monroy.
- Scuzaţi?
- Nu e vorba de scuzat.
- Pardon?
- E vorba că trebuie să mă ascultaţi cu atenţie. În picioare.
- În… de ce?
- Dumneavoastră în picioare, domnule preşedinte.”
13 mai ’13