Linkuri accesibilitate

O carte mare – şi la propriu, şi la figurat – a literaturii latino-americane şi totodată un soi de Popocatepetl al vastei moşteniri literare a autorului mexican.



„Poate să existe voinţă sau noroc fără necesitate?”, iată întrebarea!

Publicat la 80 de ani, romanul lui Carlos Fuentes, Voinţa şi norocul, Curtea veche, 2011, este o carte mare – şi la propriu, şi la figurat – a literaturii latino-americane şi totodată un soi de Popocatepetl (vulcan de peste 5450 m înălţime) al vastei moşteniri literare a autorului mexican.

Centrat, cum ne-a obişnuit, pe raporturile de Putere, fie aceasta politică sau economică, romanul începe prin a-i pune faţă în faţă pe doi orfani, Iosua Nadal şi Ierihon, replică a lui Castor şi Polux, şi care vor ajunge în Partea a patra să se identifice cu Cain şi Abel, pentru a culmina prin ciocnirea dintre „fiinţa supremă a politicii naţionale şi zeitatea civică a iniţiativei private”, alias preşedintele Valentin Pedro Carrera şi magnatul Max Monroy, „cei doi poli ai puterii în Mexic”. Scena e memorabilă:

„- Luaţi loc, i-a spus Carrera lui Monroy.
  • Eu da. Dumneavoastră nu, a replicat Monroy.
  • Scuzaţi?
  • Nu e vorba de scuzat.
  • Pardon?
  • E vorba că trebuie să mă ascultaţi cu atenţie. În picioare.
  • În… de ce?
  • Dumneavoastră în picioare, domnule preşedinte.”
Or, cine deţine Puterea absolută îi are pe toţi ceilalţi la degetul cel mic, şi oricât ar încercă unii să i se sustragă, sfârşesc în cel mai bun caz în puşcărie, pe care – simţindu-se aici mult mai în siguranţă – refuză s-o părăsească, sau pierzându-şi capul, literalmente, primind „o lovitură de macete în ceafă”. Ei bine, tocmai capul retezat al bietului Iosua Nadal – pe numele său adevărat Iosua Monroy Sarmiento –, aruncat pe o plajă a Pacificului, spune întreaga poveste, pe care dacă ar fi s-o rezum, aş face-o tot printr-un citat din carte, şi anume: „…nu există altă libertate decât lupta pentru libertate”.
13 mai ’13
XS
SM
MD
LG