Că neşansa „de a ajunge la Paris prea târziu” se poate întoarce într-o neaşteptată izbândă, o demonstrează Arcadie Suceveanu, autorul unui jurnal parizian, inserat în volumul de eseuri Frumuseţea subversivă, Lumina, 2012. Câştigând o bursă de reşedinţă a ICR-ului, iată-l instalat, în octombrie 2009, într-o mansardă a Ambasadei române de la Paris, la doar câteva sute de metri de Tour Eiffel. O proximitate benefică spiritului, o vecinătate prielnică scrisului: „Turnul Eiffel exercită asupra mea un magnetism irezistibil. (…) Aş vrea să-l «prind» într-un vers, să-l definesc într-o metaforă. Dar imediat îmi dau seama că el însuşi e o metaforă genială…”
Abia descins, bursierul descoperă că „Parisul este un oraş logic, «cartezian», aşezat pe o axă. Oricât de întortocheate, străzile se înnoadă/juxtapun în pieţe şi piaţete, comunică explicit cu avenue-urile şi bulevardele, se poziţionează inconfundabil cu marile repere. Impresia generală e de lucru bine gândit, făcut temeinic”, pentru ca apoi să-l decorticheze pe îndelete, suprapunând peste „o realitate trepidantă, alienantă, năucitoare”, „fascinaţia acelei realităţi imaginare pe care am trăit-o la cote maxime” şi care „îmi rămâne decantată adânc în plasmă, în pori, în străfundul fiinţei”. Bref, „la încheierea sejurului, îmi dau seama că Parisul pe care îl căutasem (şi pe care l-am descoperit) este un Paris mai mult livresc, sărbătoresc (…), şi mai puţin Parisul de fiecare zi, Parisul actual, cotidian” – ceea ce nu-l împiedică pe norocosul bursier să constate, ca mulţi alţii, de altfel, că „există un Paris al meu”.
Mult mai personal însă este discursul critic al lui Arcadie Suceveanu, atunci când scrie despre „Poezia lui Aureliu Busuioc”, „Leo Butnaru, poet al «texistenţei»”, „Mircea Dinescu sau frumuseţea subversivă” (eseu ce dă titlul volumului), „Vasile Leviţchi – poetul preatârziului”, ca şi despre seniorii Ion Vatamanu, Mihai Cimpoi, Vasile Vasilache, Anatol Codru, Grigore Vieru, dar şi despre mai tinerii Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu şi… „Cei care vin”. Într-un cuvânt, tot atâtea dovezi de „gândire sincronizată cu esenţele poeticităţii (post)moderne”, ale altora.
