Linkuri accesibilitate

De la cele veşnice la prosperitate socială, între credinţă şi pragmatism spiritual


Pavel Borşevschi şi Doru Petruti în studioul Europei Libere de la Chişinău
Pavel Borşevschi şi Doru Petruti în studioul Europei Libere de la Chişinău

Punct şi de la Capăt: cu Vasile Botnaru şi invitaţii săi, preotul Pavel Borşevschi şi sociologul Doru Petruţi.


Astăzi ne vom îngădui o schimbare de registru sau de optică, dacă acceptaţi ideea că vorbele au capacitatea de a genera imagini în minţile noastre. Zic, schimbăm microscopul pe telescop pentru că e o zi de sărbătoare şi avem ocazia să discutăm despre lucruri perene, alteori umbrite, în mod nejustificat, de agenda cotidiană.

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere astăzi se află preotul Pavel Borşevschi şi sociologul Doru Petruţi.


Vasile Botnaru
Vasile Botnaru
Europa Liberă: Aş fi vrut să începem cu semnificaţia Paştilor, chiar dacă, an de an, povestim în reportaje, dar nu cred că strică să repetăm, încă o dată, că Paştele nu este doar ceea ce se vede, doar ouăle vopsite şi cozonacul, nici măcar nu este postul, uneori făcut în pripă. Întotdeauna există o scuză că avem un regim din care nicidecum nu putem ieşi, mersul la biserică, din păcate, nu este prima preocupare pe agendă etc., etc. Părinte Borşevschi, pe dumneavoastră fireşte vreau să vă întreb ce înseamnă, de fapt, Paştele?

Pavel Borşevschi: „Însuşi cuvântul „paşti” din ebraică înseamnă „trecere”. Deci e vorba de o trecere a noastră – dacă vorbim de noi, creştinii, cei din Noul Testament de la Hristos încoace – de la moarte la viaţă, de la păcat sau de la lucrarea care am făcut-o cu cel rău, - cu vrăjmaşul mântuirii noastre, păcatul, - la virtute, adică la ceea ce zicem noi „la Hristos Dumnezeu”, care ne vrea altfel. De atât şi se numeşte „Noul Adam”, că ne vrea altfel. De atât putem spune într-un singur cuvânt: trecere. Clar că acest cuvânt – vă daţi seama – că vine din Vechiul Testament, e legat de poporul cel ales al lui Israel, care a fost scos de Moise din robia lui Faraon, din Egipt, prin Marea Roşie. Şi iată anume această trecere prin Marea Roşie, de la robia lui Faraon, la pământul făgăduinţei, a constituit pentru evrei, în Vechiul Testament, Paştele. Şi în Noul Testament, Hristos-Dumnezeu, în acelaşi fel, ne trece de la vrăjmaşul mântuirii noastre, de la diavol, de la păcat, ne trece la viaţa veşnică.”

Europa Liberă: Părinte, dar uneori, când nu ne prea convine, noi ne desolidarizăm de credinţa iudaică, de tradiţia iudaică. Dar acuma volens nolens acceptăm această etimologie?

Pavel Borşevschi: „Noi, de fapt, nu acceptăm nimic din Vechiul Testament, dacă nu avem acest lucru arătat de Hristos Mântuitorul care zice aşa…”

Europa Liberă: …convertit în Noul Testament.

Pavel Borşevschi
Pavel Borşevschi
Pavel Borşevschi: „Da. Ce este scris în Legea Veche, zice Hristos - „dinte pentru dinte” - legea Talionului. Dar dacă nu-i veţi iubi pe vrăjmaşii voştri, nu intraţi în Împărăţia Cerului. Adică el ne arată Vechiul Testament sau Legea Iudaică ca o umbră a Legii celei Noi. Iată despre aceasta e vorba. Dar, dacă vorbim de noi, cei din Noul Testament sau Paştele pe care-l facem noi, eu aş vrea să încep de la terminologia greacă, care zice aşa, când e vorba de Paşti sau de Postul cel Mare, ei doresc: „Kali saracosti” („kali” înseamnă frumos şi „saracosti” – cele 40 de zile). Ei spun: „Un post frumos”. Pe când noi, cei care am ieşit din robia comunismului totalitar, de şaptezeci şi ceva de ani, zicem: „Post uşor”. Noi vrem tot uşor: serviciu uşor noi vrem, dar bani mari. Pentru noi Postul Mare este, de fapt, zeciuiala anului sau ceea ce trebuie să ne aducă pe noi firea noastră omenească, prin răstignirea făcută benevolă a trupului nostru, cu poftele şi patimile, cum zice Apostolul Pavel, pentru dragostea lui Hristos şi cea de aproapele. Deci noi numaidecât ceva jertfim. Fără jertfă nu poate veni nimeni, nici soţul faţă de soţie, nici copiii faţă de părinţii lor (vin cu ascultare, e tot o jertfă).”

Europa Liberă: Darămite enoriaşii care trebuie să vină la biserică. Alături de dumneavoastră fireşte că am insistat să îl invit pe sociologul Doru Petruţi, tocmai ca să confruntăm cumva teoria, canonul cu practica. Domnule Petruţi, oamenii, care în sondajele de opinie îşi declară credinţa, apartenenţa la ortodoxie, înţeleg aşa cum ar fi trebuit, cum ne recomandă biserica şi, în special, adineauri părintele Borşevschi?

Doru Petruţi: „Mai întâi de toate, aş dori foarte mult să fie înţeleasă, de la bun început, perspectiva din care voi problematiza eu, e aceea a unui socio-psiholog. Şi, de la bun început, vreau să menţionez aceasta, că aceasta nu înseamnă că punctele noastre de vedere sunt opuse, ci mai degrabă complementare. Eu încerc să problematizez un pic dintr-o altă perspectivă. Sunt câteva dimensiuni: ceea ce spun oamenii, ceea ce fac, ceea ce cred. Şi nu întotdeauna între dimensiunile acestea există neapărat o legătură. Sigur că ar fi foarte frumos, chiar îndemn şi eu, şi părintele aicea a făcut nişte trimiteri către semnificaţia sărbătorilor pascale, şi acuma prima întrebare care îmi vine în minte e câţi ştiu, în momentul în care practică un ritual, conţinutul acestui ritual, cât reuşeşte biserica, prin preoţi să explice semnificaţia fiecărui gest şi voi începe discuţia de la exemplul meu personal. Am avut onoarea să întâlnesc pe părintele Ioan, la o biserică ascunsă, destul de departe de Chişinău, şi discuţia să ştiţi că a început de la lucruri foarte mărunte. În primul rând, l-am rugat să îmi explice fenomenul acesta religios, dar nu sub forma unei slujbe în care toată lumea stă smerită în biserică şi ascultă, şi ştii că trebuie să stai cuminte acolo o oră, două, că ai anumite lucruri de făcut, odată la câteva minute, că, dacă toată lumea îşi face cruce şi tu trebuie să faci lucrul acela. Vreau să vă spun că o experienţă de aceasta mi-a schimbat total optica, de la un lucru foarte simplu, de la semnul crucii. Primul lucru pe care m-a pus să-l fac părintele Ioan a fost să-mi fac cruce. Doar pentru a vedea modalitatea în care fac lucrul acesta şi dacă înţeleg semnificaţia.”

Pavel Borşevschi: „Aceasta e bine, dacă aşa.”

Europa Liberă: Dar, a propos, v-aţi dus acolo ca savant sau ca un cetăţean smerit?

Doru Petruţi
Doru Petruţi
Doru Petruţi: „Cred că nu pot să las sociologul acasă niciodată, nu am reuşit asta.”

Europa Liberă: Păi aceasta e şi problema, probabil, că eu tot nu pot să vorbesc cu părintele Borşevschi doar ca şi cu un duhovnic.

Doru Petruţi: „Mi-a explicat, să ştiţi, fiecare punct din semnul crucii, la nivel de muşchi chiar: unde trebuie făcut, de ce trebuie făcut, cine a spus că acela e punctul, cine a spus că acela e ritmul corect de a face, iar în spatele ritualului acesta mi-a explicat chiar o abordare şi de marketing, aş putea spune. Mi-a explicat care va fi şi impactul, şi puterea unui gest corect făcut, în spatele căruia ştim semnificaţia şi însemnătatea. De aici aş lansa discuţia: câţi dintre cei care ne ascultă ştiu ce înseamnă fiecare ritual, care e semnificaţia care se ascunde în spatele lui şi cât reuşesc, până la urmă, şi feţele bisericeşti să ne explice.”

Europa Liberă: O paranteză: părinte Borşevschi, aceasta e problema cui: a preotului sau aceasta e problema enoriaşului care vrea să ajungă la altitudinea înţelegerii?

Pavel Borşevschi: „Ştiţi – că avem alături un sociolog – aproximativ în biserică sau în creştinism, ca şi peste tot, de fapt, sunt până la 3% din acei care ştiu ce fac, ceilalţi îi cred pe aceştia. De exemplu, preotul este crezut în biserică: „Părinte, dar cum să facem?”. Şi lumea întreabă, aşa cum au întrebat şi ucenicii pe Hristos: „Învaţă-ne să ne rugăm”. Şi Hristos le-a zis: „V mnogoslovii net spaseniya”, este aşa la părinţi o zicală. Deci, când vă rugaţi, nu fiţi mulţi la cuvinte şi nu vorbiţi mult, nu vă smoliţi feţele, nu căutaţi muşchii unde veţi pune voi degetele, ziceţi simplu: „Tatăl nostru…” Înţelegeţi: „Până nu veţi fi ca copiii – Hristos zice – nu veţi intra în Împărăţia Cerului”. Nu e vorba de naivitate, e vorba de simplitate. Apoi iată părinţii zic: „Când suntem smeriţi”, dar smerenia totuşi nu trebuie să fie obraznică. Smerenia este una din virtuţile principale, prin care creştinul numai se poate înălţa: înălţarea prin smerenie. Pentru sociologi va fi interesant lucrul acesta.”

Europa Liberă: Părinte, dar aicea vreau tocmai să intervin cu o întrebare, poate provocatoare şi, dacă vreţi, eretică pentru sărbătoarea Paştilor. Dar dumneavoastră spuneţi că n-ar trebui să ştim cum şi la nivel de muşchi: cunoaşterea este adversarul şi duşmanul credinţei?

Pavel Borşevschi: „Fără discernământ, nu este nicio faptă bună. Tot ce facem noi trebuie să fie bine gândit. Cea mai mare virtute creştinească este dreapta socoteală, „rassuditelinosti”, în limba slavonă se zice. Deci, noi nu avem voie să facem niciun lucru: „Se ştie omul cui dai pomul”, chiar şi pomana când o faci. De atât este şi în limba rusă spus frumos: pune-l pe un prost să se roage şi îşi sparge capul.”

Europa Liberă: Dar aceştia care au vrut să cunoască, la un moment dat, au ajuns în extrema ateismului, părinte.

Pavel Borşevschi: „Extrema ateismului, de fapt, vine atunci când noi elementar căutăm altceva la Hristos, când el zice: „Voi căutaţi nu pe mine, dacă aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat”, atunci când i-a hrănit cu 5 pâini şi 2 peşti. Aceasta e foarte important. La Hristos vin aceşti cu lumânările, pun multe la sfeşnice şi încearcă să-şi facă cruce, ca să câştige alegerile, vă închipuiţi? Mă iertaţi, dar nebunie mai mare nu poate să fie. Ce înseamnă să câştigi alegerile?! Du-te şi câştigă publicul! Mai bine spus: nu-l minţi. Adevărul în biserică poate fi – numai adevărul - poate fi pus la sfeşnic, cu lumânarea aceea, dar nu minciuna! Şi de atât, când îţi faci semnul Sfintei Cruci, clar că întâi tu ştii că de aici trebuie să înceapă toate, de la minte. De atât Sfânta Treime o pui ca o lumină care vine să lumineze în lume. Iată noi noaptea Învierii o numim noapte luminoasă. Vă închipuiţi, un lucru care e alogic, din nou: e noapte, cum poate fi luminoasă? Sau, de exemplu, cum este numit de părinţi Postul cel Mare: bucurie tristă. Vă închipuiţi, cât de frumos? De ce ne întristăm? Ne întristăm de faptul că este un obstacol ca bucuria noastră să fie până la capăt. Ţineţi minte că am vorbit de post frumos. Frumosul în biserică este adevărat. Dacă vă uitaţi în icoană adevărată, vedeţi frumosul. Dacă nu-l vedeţi, trebuie să o explicăm.”

Europa Liberă: Dar sociologul îşi face meseria. Roentgenul dumneavoastră canonic este unul. Roentgenul sociologului este altul.

Doru Petruţi: „Vorbim despre ceea ce sociologii numesc o adevărată industrie a credinţei. Şi putem vorbi pe câteva paliere. Aş porni de la ceea ce spunea şi părintele. Şi anume faptul că partea ritualică, chiar şi în biserică se simte: repetitismul şi mimetismul social e un fenomen. Ar fi mult mai bine ca oamenii într-adevăr să ştie, chiar şi eu, acum câteva minute, am aflat lucruri foarte importante legate de sărbătorirea Paştelui, dar moldovenii nu se duc să se informeze. Ei aşteaptă informaţia să ajungă cumva la ei. Despre fenomenul acesta, legat de industria credinţei, dacă e să vorbim de, mă rog, motivaţiile, funcţiile pe care le îndeplineşte mersul la biserică – cred că şi părintele va confirma faptul că e o modalitate de a reduce foarte mult anxietatea socială. Dacă e să mă refer, spre exemplu, la tineri, ei devin mult mai religioşi în preajma examenelor.”

Pavel Borşevschi: „Aşa, da.”

Doru Petruţi: „În preajma unui examen de conducere auto tot ne aducem aminte de divinitate şi dorim un pic de ajutor.”

Pavel Borşevschi: „Corect. Să strigăm „mama”, când strigăm „mama”? Când…”

Doru Petruţi: „Da. Adică sub acest aspect al reducerii nivelului de anxietate, apelăm de multe ori. O altă motivaţie e: apelăm atuncea când nu mai găsim niciun ajutor, niciun fel de ancoră socială care să ne ajute să meargă mai departe. Există şi partea aceasta, de care şi părintele vorbea: un fel de exhibiţionism social, l-aş numi. Şi, din păcate, el e prezent şi în rândul politicienilor de care vorbeaţi. N-am văzut încă la televizor un politician care să meargă la o bisericuţă foarte mică, unde mergea el, de obicei. E o anumită vizibilitate socială care cred că e exploatată în exces. Şi eu cred că şi biserica ar trebui să ia o poziţie legată de lucrul acesta.”

Europa Liberă: A propos, vreau să vă întreb, părinte Borşevschi, dacă dumneavoastră îi acceptaţi pe toţi, inclusiv pe politicienii exhibiţionişti sau pe studenţii care caută colacul de salvare înainte de sesiune?

Pavel Borşevschi: „Eu nici nu vreau să-i poreclesc aşa cum i-aţi poreclit dumneavoastră pe politicieni.”

Europa Liberă: Eu am folosit termenul domnului Petruţi.

Pavel Borşevschi: „Eu vreau să spun că dumneavoastră, într-adevăr, aveţi dreptate. Noi nu numai că îi primim pe toţi, ne străduim să le explicăm, de exemplu, ce înseamnă Paştele, cum aţi spus dumneavoastră. Paştele cel Nou este chiar Hristos Dumnezeu. Şi mulţi, în noaptea Paştelui, elementar nu se împărtăşă cu Sfintele Daruri. Deci practic ei pentru cozonacul şi pentru mielul cel pe care nu l-au mâncat 40 de zile cred că acela este Paştele şi elementar îl lasă pe Hristos. A nu te împărtăşi în noaptea de Paşti înseamnă, de fapt, a nu face Paştele. Sau cum fac românii de peste Prut: ei se duc şi iau litie, pâine cu vin şi gata. Şi stau toată noaptea acasă, şi mănâncă pâinea cu vin, litia simplă. Dar, de fapt, Hristos Mântuitorul aşa şi este numit, Paştele cel Nou. De ce? Pentru că el numai ne poate trece de la moarte la viaţă. Şi iată Biserica Răsăritului pune alt accent, pe creştinism, decât Biserica Apuseană. Ştiţi că întotdeauna au fost divergenţe între aceste mari două şcoli. În primul rând, Biserica Răsăritului vorbeşte de meditaţie, vorbeşte de gândire: aici s-a dezvoltat isihasmul, aici s-a dezvoltat rugăciunea minţii. Eu pot să vă spun că puteţi să nu vă însemnaţi cu semnul crucii niciodată şi să vă mântuiţi sufletul. Dar puteţi să faceţi haotic, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „să mătăhăiţi şi să bucuraţi dracii de la semnul crucii”. De atât când îl faci, dar îl faci cu: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, şi zici şi „Amin-ul”, cel care înseamnă „aşa este, aşa rămâne, aşa este slăvit.”

Europa Liberă: Părinte, dar eu, cetăţeanul, eu, omul acesta, care am trecut prin ateismul sovietic, convenţional vorbind, am nevoie de confirmare că această informaţie se duce „În numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh”. Aceasta este un păcat, când începi a gândi în termenii aceştia sau, pur şi simplu, trebuie să spui, să faci semnul crucii şi să ai încredere că această informaţie se duce unde trebuie?

Pavel Borşevschi: „Domnule Vasile, eu vă recomand: trandafirul să-l mirosiţi aşa cum este el. Totuşi ceea ce aţi spus dumneavoastră, rugăciunea, este frumos, despre ce am vorbit eu la început. Dacă nu vom înţelege frumosul, însăşi a doua Scriptură în Biserică se numeşte „Filocalia”, „iubirea de frumos”, lucrarea părinţilor, lucrarea, nu scrierea, nu produsul raţional – ratio – anume nusul acesta, gândirea ceea adâncă a sufletului, Hristos zice: „Coboară mintea în inimă şi gândeşte cu inima ta, nu cu raţiunea”. Pentru că raţiunea, până la urmă, necoborâtă în inimă, ea nu miroase, nu are mirosul de trandafir - ca lumânarea din ceară şi lumânarea din sterină, luată de la piaţă, una e ţeava de eşapament şi alta e grădina de flori.”

Europa Liberă: Dar cu darul acesta de a raţiona tot Dumnezeu m-a înzestrat. Şi atunci Dumnezeu mi-a băgat aceste două capacităţi contradictorii?

Pavel Borşevschi: „Nu, Doamne fereşte, El vrea să gândim la tot ce facem. Dar, până la urmă, încrederea totalmente sau mintea să ne-o ţintuim în El. De atâta avem înainte icoana, care este aceeaşi Scriptură, dar în vopsele. Şi icoana mulţi nu o înţeleg. Uitaţi-vă, sunt o mulţime de secte care vin şi zic: „Voi vă închinaţi la idol”. Eu, de exemplu, când îmi spune cineva că fotografia mamei mele este idol, întreb: „Dar tu ai fotografie? – pe aceşti care nu recunosc icoanele – dă-mi să-ţi văd…. Dar de ce tu porţi fotografia ta?” Păi pentru mine icoana iată ce este: este într-adevăr fereastră în cer, Scriptura în vopsele. Când intru într-o biserică, eu pot cunoaşte imediat cine se roagă aici şi cum se roagă, după felul în care eu văd, de exemplu, aranjată acea biserică.”

Europa Liberă: Eu mai am o întrebare sociologică. Domnule Doru Petruţi, spuneaţi mai devreme despre tinerii care eventual, în preajma sesiunii sau şoferii care trebuie să susţină examenul, devin mai credincioşi. Orice aţi spune – observaţia mea nesociologică – este că tinerii şi fără aceste ocazii devin mai evlavioşi, mai credincioşi. Noi am văzut altă dată tineri care să se oprească în faţa bisericilor trecând, în faţa răstignirilor, din plină stradă, să facă semnul crucii până la pământ. Tot mai masiv tineretul revine la biserică. Cum se explică aceasta?

Doru Petruţi: „Revine, dar sunt nişte diferenţe care trebuie punctate. Experienţa religioasă e una foarte diferită a generaţiei dumneavoastră, a generaţiei mele şi a generaţiei tinerilor. În trecut, aceasta era o experienţă mai degrabă colectivă. Oamenii şi în continuare persoanele de la o anumită vârstă încolo, vorbesc despre: „Am fost la biserică, Evanghelia a spus asta”. Vorbesc despre viaţa religioasă a comunităţii, pe când, dacă coborâm foarte mult vârsta, chestiunea aceasta e o trăire mai degrabă individuală, chiar aş putea spune foarte intimă. Eu, cel puţin, n-am întâlnit tineri care să socializeze pe o astfel de temă. Nu vom auzi tinerii din ziua de azi spunând: „Aaa, ştii am fost la biserică duminică. Hai să-ţi spun ce sfânt a fost sărbătorit şi ce lucru minunat am făcut acolo”. Pe când adulţii discută despre treaba asta.”

Europa Liberă: A propos, părinte Borşevschi, care atitudine este mai corectă? Că înţeleg că, într-adevăr, pe vremuri, Facebook-ul, mă iertaţi pentru această comparaţie, Facebook-ul acolo era, la biserică, când se întâlneau, femeile făceau şi schimb de păreri. Acum există un Facebook şi ăştia tineri, poate ca să fugă de Facebook, individual îşi caută biserică?

Pavel Borşevschi: „Tinerii astăzi sunt foarte studioşi. Şi ei orişice lucru îl fac, îl fac gândind şi îmi place faptul. Eu sunt la spovedanie deseori sau în majoritatea zilelor când aceasta se face şi vreau să vă spun, în zile noastre, chiar şi în perioada Sfântului Post, bătrânii sunt în număr foarte, foarte mic la biserică acum. Undeva 70% sunt cei care sunt la vârsta până la 30 de ani. Până la urmă, ei o fac foarte conştient. Şi ştiţi de ce nu discută? Am să vă spun, pentru că, de fapt: „Tot ce faci, zice Apostolul Pavel, tot trebuie să faci întru Slava lui Dumnezeu”. Dacă faci în afara Slavei lui Dumnezeu, dacă tu te rogi, când te rogi numai, tu nu te rogi deloc, părinţii spun. Toată viaţa ta trebuie să fie o rugăciune, înţelegeţi? Dar ceea ce spuneţi dumneavoastră că numai când îţi faci semnul crucii… deci tinerii sunt cunoscători. Tinerii ştiu ce fac. Aceasta mă bucură şi cred că, într-o perioadă scurtă de timp, vom avea schimbări destul de însemnate, chiar şi în politică.”

Europa Liberă: Părinte, dar faptul că respecţi cele 10 porunci, că eşti într-adevăr un creştin în esenţă: nu faci rău, nu faci păcate şi nu te rogi asta e suficient sau nu?

Pavel Borşevschi: „Poruncile nu sunt oprelişti, poruncile sunt recomandări. Dacă noi le vom înţelege ca oprelişti, nu am făcut nimic. Cu poruncile ne sperie cei care nu ştiu pe Dumnezeu. Eu iau două icoane, a lui Andrei Rubliov şi iau icoana – Judecăţii de Apoi – şi icoana lui Theophan Grecul. Theophan Grecul ni l-a arată pe Dumnezeu groaznic judecător, care va judeca fără părtinire, care nu va milui pe nimeni. Pe când Maxim Grecul, ca şi în Treimea lui, extraordinar redată, unde arată un singur suflet, la 3 persoane, e o lucrare extraordinară. Tot el îl redă pe Hristos ca un tată milostiv care va căuta la Judecată, cumva, ceva măcar, ca să miluiască pe fiecare. Deci, fiecăruia îi dă nădejde: nu te teme, crede cât poţi crede. Deci, în felul acesta vreau să vă spun că este suficient ca omul să se deschidă către Dumnezeu, atât cât poate el să se deschidă. Restul face Dumnezeu pentru dânsul.”

Europa Liberă: Părinte, era întrebarea provocatoare şi am să-l rog şi pe domnul sociolog să răspundă la ea. Totuşi, dumneavoastră, prin îngăduinţa, dumneavoastră, duhovnicul, prin îngăduinţa aceasta faţă de păcătos, încurajaţi şi repetarea păcatului?

Pavel Borşevschi: „Nu.”

Europa Liberă: Deci eu am venit, m-am spovedit, m-am spălat de păcate şi merg să fac alte păcate cu duiumul?

Pavel Borşevschi: „Nu, vezi să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău – asta e preîntâmpinarea. Vezi să nu mai greşeşti. Dacă vreţi: „Ministerul Sănătăţii preîntâmpină: fumatul…” Da, aşa biserica… „Şi în ce te aflu, într-aceea te judec”, zice Domnul Dumnezeu, dar zice cu glas blând, ca un Tată milostiv în lumea aceasta. Dar dacă ai trecut dincolo să faci şi trebuie judecător de acum - Dumnezeu.”

Europa Liberă: Părinte, dar tocmai credincioşii care bine mersi sunt majoritari, 95% în Republica Moldova, fac cel mai mare păcat posibil: au transformat ţara aceasta într-o criză necontenită. Cine, de fapt, se face responsabil de chestia aceasta că exact creştinii nu ştiu să-şi rânduiască casa?

Pavel Borşevschi: „E un absurd, de fapt, aicea, unde ne socotim 90% creştini ortodocşi, - că de fapt, cred că nu mai suntem numărul acesta, aşa cum îl dăm până acum, 90%, - alegerile se fac aşa cum se fac, se alege Partidul Comuniştilor, în majoritatea cazurilor. Eu, de exemplu, până acum nu pot înţelege, la biserică oamenii vin şi spun: „Părinte, nu mai sunt nici comsomolist, m-am lepădat de ideologia dată şi elementar iată sunt creştin”. Au ieşit din biserică şi, în majoritatea cazurilor, mai ales, bătrânii, să ştiţi, mai ales, bătrânii, mă miră faptul că ei totuşi s-au învăţat să fie cu două feţe şi e complicat, şi vin şi se pocăiesc, de parcă e ultima dată, şi eu le spun: „Ia seama, mătuşă, să nu te apuce moartea pentru că: „În ce te aflu, într-aceea te judec”, zice Dumnezeu. La monumentul lui Lenin cu flori şi nu la biserică… dacă te-oi afla la biserică, mai poţi să mai ai cumva o scăpare, dar nu cred, până la urmă.”

Europa Liberă: Dumnezeu cu dânsul, cu comuniştii, nici alţii nu sunt foarte vrednici...

Pavel Borşevschi: „Da, nici alţii nu sunt mai vrednici.”

Europa Liberă: Domnule Petruţi, pe dumneavoastră v-am întrerupt exact în momentul în care spuneaţi de a doua versiune: cât pragmatism se conţine în această frecventare a bisericii? Că acesta ar fi cuvântul pentru cei pragmatici.

Doru Petruţi: „Destul de mult. Şi lucrurile încep chiar şi de la elementele de vizibilitate. Există categorii de populaţie şi, în special, cei în vârstă care vor să fie văzuţi. Biserica e un spaţiu social în care trebuie să te afişezi, să te faci prezent, uitaţi-vă pe imaginile, de exemplu, din mass-media în momentul când se dă apă sfinţită. Nu veţi vedea acolo o bătaie între tineri de 18 ani. Preponderent e o anumită categorie de populaţie şi cu o anumită vârstă. Dacă e să vorbim de tineri, de data aceasta, sub aspectul vizibilităţii, - şi spuneam despre trăirea lor mai degrabă într-un cerc foarte, foarte restrâns, chiar individual-intim. - tinerii aş putea spune că au luat-o un pic pe altă parte – revin la conceptul de industrie a credinţei – ei văd în sărbătorile acestea de multe ori o situaţie profitabilă de a sărbători: e excelent să mai tragi un chef cu prietenii. Nu cred că pe ei îi interesează atât de mult că miercuri sau joi e sfântul nu ştiu care şi e un reper foarte important pentru ortodoxie, dar pentru că „ne putem vedea şi trage un chef şi, dacă în cercul nostru de prieteni, mai este şi un Ion, e situaţia perfectă”. Încă un element poate important, poate nu, discutaţi de paradoxuri. Eu le-aş lua mai degrabă ca o situaţie existentă, de la care putem pleca, în acest moment. Da, într-adevăr, 90% ortodocşi, da, biserica e instituţia cu cea mai mare încredere, 80%, 75%, dar, în acelaşi timp, să nu uităm că Moldova figurează în toate clasamentele la nivel internaţional privind corupţia, privind avortul, privind criminalitatea. Şi e în poziţie, din păcate, de top la acest capitol. Cred că, şi în acest caz, putem vorbi de o rată de transfer valoric redusă între valorile creştinismului, ale ortodoxiei, şi valorile pe care indivizii le adoptă, chiar dacă ei merg la biserică, chiar dacă participă. Aici revin iar la întrebarea: cât e ritual şi cât e credinţă pusă apoi în practică.”

Europa Liberă: Părinte, dumneavoastră vă simţiţi obligat să răspundeţi acestui reproş elegant că tocmai creştinii ortodocşi care în biserică, la liturghie îşi fac semnul crucii şi acceptă poruncile şi canoanele bisericii, iar în afara locaşului bisericii nu sunt cei mai vrednici oameni?

Pavel Borşevschi: „Ştiţi, eu vreau să vă zic că nici nu este un paradox. Totuşi noi – încă o dată vreau să aduc amintire – că venim dintr-o perioadă groaznică, cea a comunismului totalitar. Şi nu uitaţi până unde ne-a adus. Fac trimiterea aceasta, pentru că am trăit în perioada aceea şi ştiu ce valori avem noi, mai bine de spus invers, ce ne-a lipsit în perioada ceea de timp. Şi vreau să vă zic că atunci eram 90% atei. Să te ascunzi să botezi copilul este o prostie pentru că, în primele trei secole, de exemplu, creştinii erau gata să lase scaunul de dregător pentru că este creştin. Cum invers, să te ascunzi să botezi copilul? Iată aceşti copii ascunşi, botezaţi pe la bucătărie şi, pardon, cu două feţe, iată aceasta e ceea ce culegem noi astăzi. Oamenii încă faţa aceea nu au lepădat-o, masca ceea.”

Doru Petruţi: „Fenomenul de care vorbiţi e foarte important, în corelaţie cu o anumită categorie de vârstă, care ţinea icoana sub pat…”

Pavel Borşevschi: „Aşa. Şi o scotea când…”

Doru Petruţi: „Rugăciunea avea o altă valoare decât are astăzi, când poţi oricând să intri în orice biserică. Atunci era un soi de atracţie a elementului interzis şi care crea un alt tip de coeziune faţă de acum, faţă de situaţia curentă în care deschiderea pentru a avea acces la biserică, la spaţiul în care poţi să te rogi mult mai permisiv…”

Pavel Borşevschi: „Da, atunci ni se dădea adresa şi ne trimitea de la seminarul teologic Serghiev-Posad la Moscova să facem botezul, dar nici să nu întrebăm numele, vă închipuiţi?”

Doru Petruţi: „Şi aceasta, fără îndoială a lăsat anumite concepţii, anumite valori care s-au reprodus şi în generaţiile care au urmat.”

Pavel Borşevschi: „Am zis, dacă primii creştini lăsau scaunul de dregători, de exemplu, Sfântul Dumitru de la Tesalonic, păi atunci? Omul zicea: „Părinte, nu pot să vin la biserică. Sunt pedagog”. Serviciul era mai presus. „Pentru Hristos nu pot lăsa, părinte”. – „Dar de ce nu poţi?” „Cine nu va lăsa pe tata sau mama, fiul sau fiica pentru Mine, nu este vrednic de Mine”. Dar în ce sens să-l laşi? În sensul în care să nu te legi ca de un idol, să nu fie mai mult nimic decât Hristos şi viaţa veşnică. Şi atunci e bine.”

Europa Liberă: Părinte, la finalul acestei prime părţi vreau să îmi spuneţi: salutul pascal: „Hristos a înviat!”… ce trebuie să înţeleagă enoriaşii, când aud de la preot acest salut?

Pavel Borşevschi: „Eu cred că, în primul rând, este un salut al credinţei noastre, un salut al aşteptării noastre pentru că noi totuşi aşa mărturisim în simbolul credinţei: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Iată, dacă vorbim că Hristos a înviat, părinţii bisericii aşa zic, înseamnă că sunt vii şi sufletele noastre. Şi dacă a fost posibil ca el, Dumnezeu să învieze din morţi, cu trupul cel care l-a primit din Fecioara Maria, trupul meu, înseamnă că şi eu sunt viu, dacă eu am fost primit în trupul lui Hristos. Iată de aceea a fost de ajuns ca Hristos să se nască în chipul meu. Dar dacă el a mers şi până aici, cum zice Apostolul Pavel, chiar şi la moarte şi moarte pe cruce, atunci clar că acest salut înseamnă o mărturie a acelei dragoste mari, care merge până la capăt. Iată de aceea, când ne salutăm aşa, înseamnă că şi numaidecât ne îmbrăţişăm pentru că, cu acest salut, se îmbrăţişează creştinii înseamnă că noi avem dragostea cuvenită faţă de Hristos şi numaidecât faţă de aproapele nostru. De atât vă zicem: „Hristos a înviat!”

Europa Liberă: Doamnelor şi domnilor, aici se încheie prima parte a discuţiei cu musafirii mei de astăzi, părintele Pavel Borşevschi şi sociologul Doru Petruţi. Duminica viitoare vom difuza a doua parte a acestui festin pascal pe care ni l-au oferit invitaţii mei.
XS
SM
MD
LG