Linkuri accesibilitate

În loc să ia secera şi ciocanul în spate, salariatul român şi-a luat grătarul protestând în felul lui.


România iese întărită din postul negru. Ironia sorţii face ca mesajele de 1 mai să se întrepătrundă cu oraţiile de Paşte. Munca e o valoare de bază a vieţii sociale, de-aceea trebuie preţuită, spune premierul Victor Ponta. Care promite că în România munca cinstită va duce la o viaţă decentă. De asemenea, se laudă că „a pus capăt risipei şi jafului din banul public”.

Desigur, doar o retorică lunecoasă poate face ca munca să fie o valoare fundamentală, chiar în ţara cu cel mai prost nivel de trai comparativ cu ceilalţi parteneri europeni, în ţara de unde românii pleacă, uneori asmuţiţi chiar de oficiali, să caute oriunde aiurea o muncă cinstită pentru a trăi o viaţă decentă.

Tonul premierului reia optimismul robust, pe alocuri agresiv cu care vorbea zilele trecute preşedintele Traian Băsescu. În duet, preşedintele şi premierul anunţă timpuri noi. E un duet karaoke în care fiecare spune replicile celuilalt, asemănătoare dialogului redundant dintre doi soţi care au ajuns să-şi cunoască partenerul până la identificare. Aşadar, luminiţa din capătul tunelului se apropie fatal. Ne va lovi doar după ce vom străbate până la capăt postul economic.

Cumva, fără să poată explica logic mecanismul, poate maimuţărindu-i doar pe experţi, au ajuns la credinţa paradoxală că este o lege a naturii să meargă rău înainte de a merge bine. Că trebuie să mizăm pe potenţialul otrăvitor al medicamentelor, sperând să vindece metastazele. Să ajungem prin austeritate la prosperitate. Şi este limpede că, dacă pentru omul obişnuit austeritatea lasă urme sângerii pe lista cu cheltuieli zilnice, pe măsură ce urci copacul animal al statului, austeritatea e tot mai nuanţată şi se scrie cu tot mai multe cifre. În administraţia de stat, austeritatea pune o pâine albă pe masa murdară a economiei. Pâinea albă înseamnă că macroeconomic ne e bine. Numai că nu e nimeni să prindă peştii cei mari şi să-i împartă, laolaltă cu pâinea, mulţimii de gură-cască.

În felul său încifrat, şi guvernatorul Băncii Naţionale a României e optimist. El promite că va scădea rata de dobândă monetară dacă agricultura şi industria vor menţine tendinţele de acum. România are oricum cea mai mare rată a dobânzii de politică monetară din Europa şi nu ar face decât să urmeze tendinţa generală. Scăderea acestei dobânzi aplicată împrumuturilor la termen stimulează refinanţarea băncilor comerciale şi, implicit, împrumuturile. Cu toate acestea, e neclar în ce industrie şi agricultură îşi pune speranţele guvernatorul.

Agricultorii preferă să fie zilieri europeni. Numărul angajaţilor în industrie scade de la o reformă la alta şi fiecare schimbare politică redeschide hemoragiile din industriile de bază. Mai mult, recentele greve şi proteste de la Dacia şi de la ArcelorMittal-Galaţi pun în pericol şi singurele zone viabile ale industriei grele. În aceste două cazuri, numărul angajaţilor a scăzut de câteva ori de-a lungul ultimilor ani, în vreme ce nivelul şi complexitatea producţiei au crescut exponenţial. Salariaţii ar vrea să se ia în considerare profitul uzinei atunci când li se stabileşte salariul adică să fie partenerii patronilor şi nu simpli angajaţi. Este o formă de socialism rezidual care face din angajat, proprietarul principalei valori economice, aceea a muncii, valoare fundamentală a societăţii, nu-i aşa? motiv pentru care angajatul ar trebui să fie şi principalul beneficiar al producţiei. Această tendinţă e încurajată discret de sindicate chiar dacă liderii sindicali au devenit ilegalişti când li s-a cerut să-şi publice declaraţiile de avere şi interese. Au fost scoşi din scenă cu duba iar unii dintre ei duşi direct în arestul poliţiei să se vindece de dosarele penale.

Chiar dacă primesc salarii fără egal pe piaţa autohtonă a muncii, proletarii de aur ai firmelor multinaţionale se simt exploataţi şi protestează în timpul orelor de serviciu împotriva relelor tratamente la care sunt supuşi. Angajaţii de la Mioveni au pus la încercare răbdarea patronilor francezi cerând creşteri de salarii fără egal. Au protestat zile în şir întrerupând producţia şi determinându-i pe manageri să se uite în altă parte, spre alte zări unde să-şi mute producţia. Unii sunt de părere că vom compensa atunci când vom deschide exploatările de gaze de şist şi filoanele de aur de la Roşia Montană. E drept că nu ştim ce dăm în schimb, dar e mai simplu, chiar dacă mai periculos, să te bazezi pe rezervele naturale decât pe cele de răbdare ale oamenilor. Când guvernatorul BNR vorbeşte despre impactul negativ al secetei se referă probabil şi la posibilitatea ca patronii acestor afaceri să-şi ia capitalul în spinare şi să meargă lăsând şomer omul, cel mai de preţ capital.

Ar fi fost de aşteptat ca indignarea acestor proteste să umple străzile. Dar n-a sărit nimeni să apere „valoarea fundamentală a muncii” nici măcar de 1 mai, deşi viitura de motociclişti şi automobilişti care a măturat autostrada spre litoral a lăsat marile bulevarde goale, tocmai bune de umplut de lozinci şi scandări. Realitatea e că nu prea mai sunt muncitori să sărbătorească 1 mai sau sunt atât de obosiţi de eternitatea tranziţiei şi atât de atomizaţi de reforme că abia dacă mai strâng, celulă a societăţii, în jurul unui mic la grătarele amenajate prin parcuri.

Bucuria românului de a nu munci se măsoară în metri cubi de gunoaie. Şi anul acesta petrecăreţii de la marginea drumului sau din parcuri ar trebui să intre în Cartea Recordurilor. Mareea populară a lăsat în urmă zeci de tone de gunoaie. Astfel că singurele manifestaţii şi mitinguri au fost cozile la grătare şi cohortele de muncitori de la salubritate trimise să cureţe urmele sărbătorii. Chiar dacă numărul şomerilor mascaţi creşte pe zi ce trece şi inflaţia muşcă tot mai mult din coşul zilnic, oamenii au sărbătorit fericiţi zilele libere căpătate de la Guvern. Au mestecat intens, dar nu lozinci şi discursuri, ci fasolea cu ciolan sau eternul mic pe care nicio campanie de denigrare nu-l poate compromite. Poate fi din carne de cal sau scos de la raft de Comisia Europeană că are adaosuri interzise, nu contează, micul tronează fără concurenţă pe grătarele de 1 Mai. În loc să ia secera şi ciocanul în spate, salariatul român şi-a luat grătarul protestând în felul lui, prin absenţă.Căci dacă ei se strâng acolo, cine să se strângă la mitinguri? Aşa arată visul românesc, volatil ca fumul din grătare.

Şi pentru că protestatarii români sunt încă prinşi în dansul pinguinului incins pe lângă grătare, recenta decizie a Curţii Constituţionale care a stabilit că insulta şi calomnia se vor pedepsi din nou în România a trecut aproape neobservată. Acestea fuseseră eliminate din Codul penal după epuizante lupte duse de organizaţiile nonguvernamentale. Iepuraşul de Paşte le aduce demnitarilor un cadou nesperat- posibilitatea de a băga în boxă pe autorul oricărei critici considerate calomnioasă sau insultătoare.

Elogiile, tămâierile şi alte dulcegării, chiar dacă produc diabet, nu sunt incriminate. E o lovitură fatală care a izbit în plexul solar al presei româneşti, de i-au sărit silicoanele. Intimidaţi la gândul că, deşi protestul ar fi o reacţie firească şi de bun simţ, ar ataca o instituţie a statului pe care, până acum au tot tămâiat-o şi idolatrizat-o, mulţi dintre jurnalişti stau ghemuiţi în tranşee, să nu-i atingă şenilele. Nici politicienii, cu câteva notabile excepţii provenite tot din societatea civilă, nu au reacţionat. Poate că au înghiţit nişte mici prea mari sau poate că le-a rămas ciolanul din fasole în gât. Oricum, sunt singurii beneficiari ai deciziei Curţii. Ei s-au născut din spuma unei prese care fraterniza cu tovarăşii de drum şi-i spăla de păcate.

Nu e de mirare că banalitatea răului din presă a născut atâtea animale politice. Lipsa de reacţie sau reacţiile nefireşti, bolboroseala continuă şi fără spor care mânjeşte orice eveniment, mantrele corectitudinii politice şi profilul dubios al muşteriilor obişnuiţi ai televiziunilor şi presei scrise au îndepărtat publicul, care preferă să-şi formeze opiniile la mititei şi bere. Nu se mai aşteaptă nimeni să găsească în puţina presă care a rămas obiectivitate, astfel că eliminarea criticii şi a insultei nu este decât o formă de a fideliza până la sclavaj presa.

Nu e de mirare că în raportul Freedom House despre starea
În raportul Freedom House despre starea presei, România figurează cu un rating de 42 pe un dezonorant loc 86 alături de Burkina Faso şi Mozambic...
presei, România figurează cu un rating de 42 pe un dezonorant loc 86 alături de Burkina Faso şi Mozambic, printre ţările cu o presă parţial liberă. Dar când a fost presa liberă? Pe vremea când primea condiţionat publicitate de la stat? Când s-a băgat slugă la salubrizarea guvernelor sau oficialilor? Când s-au prăbuşit marile ziare, toţi au stat cu mâna în sân râzând de concurenţă care cădea mai repede şi mai dizgraţios că pica mai de sus.

În ritmul acesta, fără sindicate, presă şi opinie publică România va rămâne mută. Nici când avea voce nu spunea mare lucru: ofta, se văieta, scâncea, acuza şi se disculpa în ritm de manea. Umbla „cu capul spart” pentru că striga uneori câte un adevăr, parcă în plină criză Tourette. Alteori îşi desena răni şi vânătăi să pară credibilă. Lupta ei pentru adevăr a căpătat mai mereu un aer de melodramă ratată pentru că se încheia în plină derută morală, printr-o îmbrăţişare generală a binelui şi răului, ca exemplu de obiectivitate şi imparţialitate. Acum nici lesă nu-i mai trebuie: pe cine să mai apere aşa, ştirbă şi cu picioarele amputate?
XS
SM
MD
LG