Linkuri accesibilitate

Lanţul slăbiciunilor a pricinuit răni urâte pe gleznele sănătăţii şi pe gâtul bugetului de pensii şi asigurări sociale.


După ce s-a văzut cu preşedintele Consiliului European, Traian Băsescu a spus că România trebuie scoasă de pe lista neagră a statelor cu probleme fiscale. „Nu trebuie să stăm cu mâna întinsă pentru plata pensiilor şi salariilor,” spunea preşedintele României care trăgea astfel de lanţ leul adormit în subteranele economiei şi pe tigrii de carton ai guvernului.

Preşedintele a făcut mereu gafe când s-a uitat în salariile românilor. A supraapreciat bugetul, a ratat criza, nu a înţeles mecanismele fiscale, s-a făcut coada de topor a guvernului când a fost să anunţe mari tăieri de sporuri, indemnizaţii şi salarii, după ce respinsese mândru negocierea unor împrumuri de la Fondul Monetar Internaţional pentru echilibrarea bugetului şi plata salariilor, pe scurt a fost mereu inadecvat. Şi de astă dată, e posibil ca el să fi dat crezare celor care spun că lucrurile s-au mai liniştit în economie (ceea ce e adevărat, s-au liniştit, unele chiar definitiv). Sau poate că a deschis această discuţie tocmai pentru că banii sunt oasele de legătură mai fragile între siamezii la guvernare. Nişte siamezi care încep să fie tot mai diferiţi.

Declaraţia preşedintelui României a redeschis lupta de clasă şi interese printre membrii coaliţiei la guvernare. Stând mereu cu urechea la pământ să audă ce mai vrea electoratul, Victor Ponta a înţeles de ce zăngăne lanţul slăbiciunilor şi a reluat, spre neplăcerea partenerilor liberali, discuţia despre impozitarea suplimentară a salariilor mai mari de o mie de euro. Corectând respectuos tonul optimist al preşedintelui, premierul a susţinut că ar trebui impozitate şi pensiile peste această limită, semn că, în afară de bune intenţii, ar mai trebui şi bani iar dacă nu mai stăm cu mâna întinsă, trebuie s-o băgăm în buzunar, să-i astupăm găurile cu degetele.

Premierul a redeschis astfel discuţia despre multele zerouri adunate pe ştatele de plată ale ministerelor, companiilor de stat şi regiilor autonome. Sunt zerouri profesionale al căror salariu nu încape pe fişele contabile şi par greşeli de calcul sau ale naturii. Sunt pline instituţiile de ei, aduşi de mareea politică, monştri acvatici adaptaţi apelor acide şi toxice care se hrănesc cu fitoplanctonul eşaloanelor inferioare.

Nicio guvernare nu a făcut excepţie, politizând cu toptanul funcţiile publice. Asta nu înseamnă doar că funcţionarii, de la portar la secretară, şefă de cabinet şi director, au devenit politologi, experţi în doctrinele, peltelele retorice, toanele şi şmecheriile partidelor care au deţinut puterea, ci şi că puterea nu are culoare politică, doar mirosul obişnuit de sulf. Este un mister al tuturor reformatorilor de profesie cum de nu a fost tăiat cu sabia acest nod gordian în care mulţi şi-au prins degetele, devenindu-i captivi. Un mister pentru naivi.

Pe listele de bugetari premiaţi se regăsesc nume apropiate declaraţiilor de interese ale politicienilor. Soţia unui ştab local, fiica unui fost primar, cuscrul preşedintelui, diverşi cumetri şi vecini, demonstrând că panteonul unde îşi fac veacul chipurile necioplite şi pictate ale idolilor politici are baze omeneşti, prea omeneşti şi că la baza raţiunilor politice stau pasiunile familiei extinse în care intră şi clienţii, şi servitorii casei. De ce ne-am mira? Preşedintele are o fiică ajunsă europarlamentar şi mulţi fini şi cumetri bine aşezaţi în lanţul trofic, iar premierul este miezul tare al unei adevărate dinastii politice.

Nu e de mirare că discuţiile despre salariile din ministere şi regii capătă un ton atât de personal. Şi este evident de ce, dintre toţi marii consumatori de bani de la buget, atenţia tuturor se opreşte asupra pensionarilor. Pentru că un pensionar obişnuit a fost scos în afara sistemului de pârghii, rotiţe şi recompense, este din alt univers, nu mai are pile şi relaţii, este un consumator pur de buget, numai bun de transformat în model când e vorba de făcut operaţii contabile pe viu şi fără anestezie.

Pe de altă parte, toţi pensionabilii politici, de la mătuşa Tamara, la călugărul Vasile, sunt persoane active şi au fost scoşi la produs să aibă politicienii cum să-şi ascundă pâinea albă şi masa bogată sub declaraţia de interese. Oricum, de atâta conflict sufletesc, mulţi nu-şi mai bat capul cu conflictele de interese şi, de economi ce sunt, nici nu mai dau vreun ban pe atenţie şi prudenţă.

Aşa se face că, în ultimele zile, Agenţia Naţională de Integritate a mai stabilit incompatibilitatea a şase demnitari de toate nuanţele şi mirosurile politice. Aceste anunţuri au devenit un exerciţiu retoric periodic, la fel de inofensiv ca o scuturare de şolduri în timpul unui tango. Inofensiv, dar provocator. Politicienii anunţă că dau în judecată Agenţia, iar Parlamentul sare în sprijinul lor, pentru că cine ar putea trăi dintr-un salariu de parlamentar, chiar dacă şi-l votează singuri în funcţie de pofte şi năravuri? Procesul poate dura şi un an, timp în care se va găsi o nişă ecologică unde incompatibilii să fie regi.

Inspirat de vechiul său duşman devenit cel mai nou tovarăş de drum, Victor Ponta şi-a schimbat cu totul retorica de acum un an, din primele zile ale guvernării când îşi seducea alegătorii promiţându-le o căsătorie de vis cu majorări salariale şi de pensii, cu mari dezvăluiri despre corupţia fostelor guvernări, cu blocarea sau amendarea legilor abuzive, cu deparazitarea justiţiei de corupţi şi incompetenţi şi cu înlăturarea celui care a confiscat puterea şi a transformat instituţiile statului, guvernul, procuratura şi, în special, serviciile secrete, în proprietăţi persoanele, adică Traian Băsescu.

La un an după, premierul şi-a reevaluat prietenii şi duşmanii, opiniile şi principiile, iar discursul său este plagiat din alte surse decât bibliografia partidului, făcându-i pe Ion Iliescu şi pe alţi patriarhi roşii ilegalişti să recite mantre marxiste, să se apere de seducţia şi pericolele prezentului. Nu degeaba, Adrian Năstase reîntors din singurătatea creatoare a chiliei de la Jilava, unde a scris nu mai puţin de patru cărţi, spunea că Victor Ponta, care e fiul său de suflet şi doctrină, conduce două guverne - unul social-democrat, altul liberal - şi că ar trebui să-şi întărească echipa, să atenueze fricţiunile dintre plăcile tectonice ale guvernării. Era un fel blajin de a demasca aberaţia struţocămilei şi a glosa pe marginea monstruoasei coaliţii. Victor Ponta ar trebui să-i dea atenţie: chiar dacă e ţintaş prost, când e vorba despre principii de viaţă, Adrian Năstase nu ezită să folosească armele din dotare. Mai ales că acum, în calitate de martir al partidului, a fost plasat alături de Ion Iliescu, pe un piedestal în victrină şi-i priveşte de sus pe toţi cu luneta.

Ca prin miracol, chiar în zilele în care lobul cerebral social-democrat al guvernului îşi propunea să dreneze subteranele unei economii tot mai bolnave şi să scoată bani din piatra seacă a gazelor de şist, s-a descoperit că, în timpul guvernării Tăriceanu, actualul ministru al sănătăţii, din partea Partidului Naţional Liberal, ar fi risipit banii pe programul naţional de sănătate şi pe studiile de fezabilitate pentru spitalele regionale. Este vorba despre sute de milioane de euro care ar fi ajuns în buzunarele prietenilor. Probabil că pentru toată lumea un program care să stabilească starea de morbiditate la nivel naţional ar fi profund dăunător sănătăţii psihice şi încrederii de sine.

Românul are o prea bună imagine de sine formată de folclor, propagandă, şmecherie şi faliment al educaţiei pentru a accepta că este în nouă cazuri de zece bolnav. Nu e de mirare că, în 2008, succesorul PSD-ist al dlui Nicolăescu a renunţat la acest program ca la un show terifiant, interzis bolnavilor de inimă, stomac şi nervi. E bine să fim discreţi cu bolile noastre. Nu din decenţă, ci pentru că, dacă s-ar şti public cât sunt de bolnavi românii, regiuni întregi de subdezvoltare ar intra în carantină. Sau poate că s-ar descoperi că nu sunt atât de bolnavi, iar cheltuielile pentru programele naţionale de prevenţie şi tratament s-ar dovedi exagerate. La fel şi efortul bugetului de pensii în cazul bolnavilor închipuiţi pensionaţi anticipat.

Pe de altă parte, şi studiul pentru spitalele regionale era de-a dreptul inadecvat într-o ţară în care guvernele vor să închidă jumătate din spitalele funcţionale, că şi-aşa le-au mâncat banii. Poate că tot o coincidenţă este şi faptul că tot în aceste zile, managerii marilor spitale, mulţi dintre ei simpatizanţi ai partidului lui Victor Ponta, au anunţat că nu mai au bani decât pentru plata salariilor, nu şi pentru tratarea pacienţilor, îndreptăţindu-i parcă pe cei care vor ca lanţul slăbiciunilor din sănătate să mai piardă nişte verigi slabe. Sau să-şi reamintească, pe ton vindicativ, risipele trecute. Criza financiară şi managerială face ca ospiciul să se confunde tot mai mult cu hotelul, iar spitalismul cu ospitalitatea.

Lanţul slăbiciunilor a pricinuit răni urâte pe gleznele sănătăţii şi pe gâtul bugetului de pensii şi asigurări sociale. Poate şi pentru că a fost scuturat mereu când s-a pus la cale o deturnare de fonduri sau pentru că atenţia tuturor este, de regulă, concentrată asupra bugetului şi fondurilor europene, în vreme ce puşculiţele celelalte, la fel de pline de trufandale, stau nepăzite, numai bune de împărţit cu prietenii.

De-a lungul anilor, toţi au deplâns cheltuielile aberante, politicile prosteşti sau amatorismul, susţinând că rădăcina propriilor greşeli este înfiptă fatal în guvernările anterioare sau în umbra trecutului personal, cu prea multă vreme în urmă pentru a o mai putea extrage fără a produce masive daune colaterale. Este motivul pentru care pe scena realităţii româneşti s-au petrecut atât de multe crime perfecte. Autorii sunt neidentificaţi, ba chiar au fost lăsaţi să deplângă victimele şi să ceară dreptate, protejaţi, nu-i aşa, de măreţia legii, vorba şefului Curţii Constituţionale.

Iresponsabilitatea a fost singura constantă politică asupra căreia s-au înţeles cu toţii, susţinând că dacă ar deveni prea atenţi cu fraudele antecesorilor ar declanşa un război civil. De aceea naşte justiţia pasiunile acestea romantice. Criminalitatea politică a fost prescrisă de la mandat la mandat, toţi politicienii fiind mulţumiţi că pacientul încă mai ţipă pe masa de operaţie, semn că e viu. Pe toţi îi leagă acelaşi lanţ al slăbiciunilor omeneşti (cupiditate, corupţie, arivism), aşa că de ce ar deplânge veriga-lipsă a responsabilităţii: onoarea.
XS
SM
MD
LG