Linkuri accesibilitate

în care protagonsitul e uluit de firmele din capitală


Tu: Omule, dar acesta nu este decât un proiect? Şi noi nu vorbim cu dumneata acuma că porneşti să... cauţi.
Eu: Sigur că: nu! Totul este convenţional. Acuma noi, de fapt, nici nu am pătruns în textul pe care l-am prezentat la Fundaţie şi la Editură. Acestea sânt doar preliminarii, comentarii.
Tu: Iar comentarii?! Iar preliminarii?! Iar introduceri?! Dar când treci la chestiune, domnul meu?
Eu: În chiar clipa asta. Ai puţintică răbdare! Deci, pornesc prin oraş. De fapt, nu pornesc, ci: voi porni prin oraş.
Tu: Cum adică: voi?
Eu: Dar n-am vorbit noi despre mioritismul ultimelor două subiecte? Toate sânt proiecţii de viitor, nu sânt întoarse spre trecut, recapitulări a ceea ce s-a întâmplat, s-a consumat deja, ci ceea ce va fi să se întâmple, fie în viitorul întâi fie în forma viitorului doi. Deci: virtualitate – o acţiune virtuală.
Tu: Da, da: virtuală şi virtuoasă!
Eu: Poftim, dacă aşa îţi place: şi virtuală şi virtuoasă. Deci, în încercarea mea de a găsi un local mi-am zis aşa: domnul meu! acesta este unul dintre momentele cele mai importante ale viitoarei cărţi – marea paradă a personajelor. Ea se cuvine să se desfăşoare într-un spaţiu... aparte, într-un spaţiu splendid, într-un spaţiu select, într-un spaţiu superb, într-un spaţiu sacru în ultimă instanţă!
Tu: Cum, adică: sacru?
Eu: Da, da, într-un spaţiu sacru, vorba lui Mircea Eliade.
Tu: Să-l lăsăm pe Mircea Eliade să odihnească în pace, are el grijile lui, are el problemele lui... Şi ce-ai găsit: ce spaţiu?
Eu: M-am gândit aşa: întâi să pornesc la întâmplare pe străzi, pe străzile Metropolei şi să văd ce firme, ce societăţi, ce organizaţii, ce SRL-uri sânt pe la noi, şi care, dintr-un sentiment de solidaritate cu mine, ar fi predispusă să-mi ofere acest spaţiu, să mi-l închirieze – nu pentru mult timp, doar câteva ore! Atât cât se adună personajele respective, atât cât sânt trecute la catalog, atât cât sânt avertizate ce au de făcut, un mic... îîîî... un mic banchet, ca să nu zic: o... mică tartino-orgie, după care toată lumea este liberă să se împrăştie, să se retragă fiecare în elementul său primordial.
Tu: Şi? Ai găsit ceva pe potrivă?
Eu: Stai să vezi! Am pornit pe străzi, şi pe străzi din zona Bulevardului central, dar şi pe străzi mai lăturalnice, pentru că ştiu că fiecare instituţie... dar eu nu m-am adresat la instituţii de stat, pentru că acţiunea mea este strict privată, m-am adresat la instituţii particulare. Aceste instituţii particulare/private care astăzi se numesc SRL-uri se află plasate prin localuri mai retrase, mărginaşe...
Tu: Şi ce-ai găsit?
Eu: Stai să vezi ce-am găsit. Mai întâi am pornit cu ideea să citesc firmele, după care să încerc a pătrunde în interior dat fiind că fiecare SRL-u este prevăzut cu uşi solide metalice, cu gratii, cu bodygarzi, cu gardieni, cu străji, porţi nalte, garduri cu sârmă ghimpată, cu diverse mecanisme de apărare contra atacurilor, aşa că e foarte greu de pătruns în incinta lor, dar mai ales să vorbeşti cu patronul. Cel puţin să ştiu, să încerc să...
Tu: Şi ce-ai găsit?
Eu: Uite ce-am găsit eu: ce firme! ce...
Tu: Să te aud, să te aud!
Eu: Uite ce firme am descoperit eu! Pe strada Armenească, pe strada Bulgară, pe strada Cutare... să vezi firmele! Pentru prima dată am dat de o inscripţie uite-aşa „SRL TURA-VURA”. M-am oprit – nu-mi venea să cred ochilor. Ce înseamnă TURA-VURA? Merg mai departe, la numărul de casă următor – alt SRL-u: „TEI-DE-CURMEI”. Doamne, ce-i cu firma asta: „TEI-DE-CURMEI”? Scrie aşa, cu litere maaari, pe-o tablă de metal gri. Aici TURA-VURA, dincolo TEI-DE-CURMEI? Zic: ia să trec de cealaltă parte a străzii să văd ce scrie acolo că şi acolo se zăreşte o firmă. Când să trec – era cât pe ce să mă acroşeze un Mercedes! – deci traversez cu pericolul vieţii şi ce crezi că citesc? „TERCHEA-BERCHEA”! „SRL: TERCHEA-BERCHEA”! Mă dau spre mai răsărit, mai la vale să caut altă firmă şi dau peste una: „TÂRÂŞ-GRĂPIŞ”! Doamne, mi s-a întunecat în faţa ochilor. Măi, ce-i cu firmele astea? Nu pricep nimic! Probabil că or fi... nişte metafore?! Ia să le iau eu de la început. Mă întorc îndărăt, la prima firmă. Mă uit iar şi îmi zic că... ar fi trebuit să fie şi vreo explicaţie, o descifrare a denumirii. Hai că denumirea este... foarte intrigantă: „TURA-VURAşi într-adevăr citesc de desubt, scris în paranteze cu litere mărunte: „MASS-MEDIA”... Oooo, adică asta-i un fel de trust/agenţie de presă? Iar TEI-DE-CURMEI ce să fie oare? Aaa, jos, sub TEI-DE-CURMEI, tot în paranteze scrie: Barou de avocaţi! Ha-ha, bună şi asta! Iar la TERCHEA-BERCHEA? Mă duc dincolo şi citesc: „Consultaţii juridice”. Plus: „Auditum”. Ha-ha! Deci, ei sunt vecini-opozanţi, unii de-o parte, alţii – de altă parte a străzii! Hai să mă uit la „TÂRÂŞ-GRĂPIŞ”! „TÂRÂŞ-GRĂPIŞ” nu e decât un SRL care se ocupă de transporturi! Aaa, colosal! Nu-nu-nu, aicea nu sânt oameni serioşi! Parcă nu puteau ei să găsească nişte denumiri de firmă mai decente, mai solide, mai solemne, mai… - nu, nu sânt oameni serioşi. Fug mai departe, pe altă stradă, cu două colţuri mai la vale şi mă uit iar la nişte firme. Să vezi şi să te cruceşti, nu altceva. Rămâi crăcănat, zău! Aici citesc aşa: “SRL HARCEA-PARCEA”! Alături, altul: “CALEA-VALEA”! Doamne! Şi fug de cealaltă parte de stradă – poate măcar acolo dau peste ceva mai serios? Văd altă firmă: “VÂJA-VÂJA”! Alături: “MAŢU: GHIOR-NASU: SFOR”! Doamne, Doamne! Mă întorc îndărăt iară: ce-i acest “HARCEA-PARCEA”? Încerc să descifrez subtextul şi cu mare greu mă lămuresc: Reparaţii drumuri, interioare şi etc. La firma CALEA-VALEA scrie: Turism intercontinental. Fug pe cealaltă parte de stradă: “SRL VÂJA-VÂJA” – Cursuri de măcelari! “SRL MAŢU: GHIOR-NASU: SFOR” – Academie de studii ale Tranziţiei… Doamne! mi-am zis a câta oară punându-mi mâinile în cap şi scărpinându-mă la ceafă. “Studiul Tranziţiei”?... Mă duc în altă parte – nici ăştia nu sânt oameni serioşi! Fug cu două colţuri mai departe, mai spre centrul oraşului – în partea asta nu sânt firme serioase, aşa că nu am şanse să mă aleg cu ceva. Cu un spaţiu anumit. Şi aici: “CIOCA-BOCA” – Atelier de tâmplărie. “TALMEŞ-BALMEŞ” – Academie de studii ştiinţifice… Hm! Auzi tu? “TALMEŞ-BALMEŞ”! Academie… Doamne, ce-i cu firmele astea? Ce-i cu SRL-urile astea? Şi… şi… să-ţi spun drept că… îţi spun drept că m-am deziluzionat totalmente .Ce… să mai fac? Mai ales că le-am luat de la capăt, am început să sun la uşi, la porţi, dar n-a binevoit să-mi răspundă nimeni. Am vrut să bat la uşă – uşi mari, metalice, adică ce uşi? porţi! aşa sunt SRL-urile de astăzi, nişte cetăţi – la care s-a auzit o voce din interior: ham! ham! ce cauţi aici? ham-ham! La care eu zic: Mă, dar tu eşti câine ori eşti om? Acela a băgat o bâtă printr-o crăpătură în poartă şi: Mai faci gură? Acuş te otânjesc! Am rupt-o de fugă, m-am dus în altă parte… Am găsit un buton, am sunat, am suuunat, am sunaaaat – degeaba am sunat că nu mi-a mai răspuns nimeni. La un moment dat s-a auzit de undeva o voce, dar nu o voce vie ci… prin interfon care la difuzor mi-a spus: Ce cauţi aici? Nu ai programată nici o oră de audienţă. Cară-te! M-am cărat. M-am dus mai departe. Şi aşa, tot aşa… Într-un loc erau să mă sfâşie nişte câini! În alt loc era cât pe ce să mă trăsnească unul cu bâta-n cap! Aşa că iar am rupt-o de fugă şi… şi m-am oprit hăt dincolo, diiiiincolo de Centru… În partea cealaltă. Acum merg eu aşa… trist… Adică, mai exact: voi merge aşa trist, nimeni nu vrea să-mi dea concursul, să mă ajute pentru a organiza Marea Paradă a Personajelor .Şi… iată ajung în altă zonă… Sigur că am trecut pe lângă tot felul de palate… Palatul naţional… Am trecut pe lângă Palatul Guvernului… Am lăsat… vreau să zic: voi lăsa în urmă şi cele două turnuri/furnale care fumegă de se aşterne groasă peste oraş şi pe străzi funinginea reciclării: pe străzi, pe case, în sufletele cetăţenilor şi a electoratului… Tocmai bătea vântul din Răsărit şi fumul se aşeza spre Apus, asupra întregului continent european, inclusiv asupra Consiliului Europei, asupra CEDO, exact ca altădată radiaţiile de la Cernobîl. Ce-i drept ,pe acelea curentul le-a dus mai spre Nord, ajungând până în Scandinavia, dar de data aceasta exact spre centrul Europei! Exact spre Strasbourg tot fumul acesta se ducea!… Când m-am văzut mai încolo mi-am zis: Iată, Doamne, că a doua oară am scăpat teafăr! Şi nu m-a ajuns fumul reciclării!... Când colo, fără să-mi dau seama, ridic ochii şi văd în faţa mea strălucind, radiind un edificiu, un building cu o sumedenie de geamuri strălucitoare – rânduri! rânduri! vreo zece, vreo douăsprezece etaje şi toate cu geamuri absolut la fel, toate identice – nici un geam nu era altfel! Edificiul retras discret ceva mai departe din stradă, în faţă cu o perdea dublă, întreiţi de conifere (brazi!), ca şi cum ar fi încercat să se camufleze, să se facă nevăzut, dar nu putea să se facă nevăzut pentru că edificiul acela avea pe acoperiş o întreagă pădure de antene! antene de radio, şi mai mari şi mai mici, antene de televiziune de cele mai diverse configuraţii: antene parabolice, antene tip scară – tot antene lângă antene! Una lângă alta, una lângă alta. Atâtea antene câte n-am văzut niciodată în viaţa mea pe o singură casă! Mă rog, pe un bloc de locuit e o singură antenă pe acoperiş pentru locatarii unei scări. Ei, bine, câte scări are un bloc? Patru scări, zece scări, dar nu se pune o antenă pentru fiecare scară – pentru două scări, pentru trei scări. Hai, trei antene! Aici însă erau sute, că am… început să le număr şi… M-am dat eu mai de-o parte, dar vârfurile copacilor mă încurcau, m-am dat de altă parte, mai încolo şi… am început să număr. Ia, zic, chiar să văd câte-s? Am numărat zece, am numărat cincisprezece, am numărat douăzeci… dar din punctul în care eram eu nici nu se puteau vedea toate! Atunci m-am dat şi mai încolo! Iar le iau la numărat de la capăt! Număram antene: 10, 15, 20, 35, 40 – o pădure întreagă de antene, de să te miri cum de le ţine pe toate acoperişul acela de nu se prăbuşeşte? Pentru că trebuie că au şi ele vreo greutate! Şi apoi cine le îngrijeşte? Că trebuie să se caţere cineva în permanenţă acolo, că vine un vânt şi le… mişcă din loc. Dar antenele parabolice îndreptate spre Răsărit şi înspre Apus şi spre Nord, înspre… dar nu numai aşa, dar şi înspre Zenit, în inima cerului! Antene şi antene… Şi iac-aşa, când încercam eu să-mi notez pe o hârtiuţă ca să nu mă încurc la numărat, la un moment dat răsare lângă mine, aşa cum număram, răsare lângă mine un individ care pune mâna pe umărul meu şi mă întreabă: “Domnule, dar d-ta ce faci aici?” Eu mă întorc către el şi zic: “Eu? Eu… nu… nu fac nimic… Eu… eu… eu… uite… mă uit aşa, mă uit în sus.” Zice: “Dar d-ta ce? ce? ce scrii? ce notezi aicea?” Eu zic: “Eu nu… nu notez nimic… Eu numai… aşa mă uit că… Mi s-a părut că… blocul ista cu multe etaje, cu rânduri de ferestre, mi s-a părut că-s mulţi copaci… şi vroiam să ştiu ce-s mai mulţi: mai mulţi copaci jos, arbori, ori sus mai multe antene? Zic: ia uite, n-am văzut încă nici o casă ca asta, dar nici nu ştiu ce casă o fi asta, că aşa de multe antene are pe acoperiş? Doară de… de…” El: “Ce: doară de?” Eu: “Doară de… pe acoperişul Ambasadei Rusiei… Federaţiei Ruse să mai fie tot aşa de multe antene…” El: “Stai, domnule, dar ce ai d-ta cu Ambasada Federaţiei Ruse?” Eu foarte timid: “Nu am nimic, dar pur şi simplu am trecut pe acolo şi am văzut atâtea antene! Dar aici, la Dvs sânt la fel de multe!” La care el zice: “Dar de ce la Dvs? De ce: la mine?” Eu: “Dar nu eşti d-ta din casa asta?” Zice: “Da, sânt. Şi te-am văzut de sus că te tot învârţi pe aici şi… mă gândeam: nu cumva eşti vreun terorist? Vreun arab care să pui vreo bombă aici…” Eu zic: “Doamne fereşte, sânt cel mai paşnic om. Eu… eu… am nevoile mele, eu, eu”… El zice: “Dar n-ai putea să-mi spui ce cauţi pe aici şi… la urma urmei ce cercetezi?” Eu zic: “Nu cercetez nimic, eu pur şi simplu aşa… m-am uitat şi… aşa, nu ştiu ce şi… mă duc mai departe.” Şi vreau să pornesc mai departe, atunci el mă apucă de braţ: “Dumneata n-ai să te duci mai departe. Mai întâi să-mi spui cine eşti? cu ce te ocupi? ce făceai aici?” Eu atunci dau cu ochii de Biserica de alături, o bisericuţă mititică şi frumuşică curat o bijuterie – o cunosc demult, a fost închisă, acuma s-a deschis, funcţionează, ba are şi un chioşc de carte bisericească la poartă, zic: “Eu… eu… poate chiar mă duc la biserică… mă duc să intru în biserică… să… să mă reculeg…” Atunci el se face a râde: “Hă! Biserică! Ce, n-am văzut eu că nu umblai împrejurul Bisericii, dar umblai împrejurul blocului nostru. D-ta ştii ce este aici?” Zic: “Nu ştiu. Eu habar n-am”… - “Apăi dacă nu ştii, atunci îţi spun eu. Dar, de fapt, nici n-am să-ţi spun, pentru că aici se află o instituţie secretă!” Eu: “Doamne fereşte! Chiar secretă?” – “Bine, bine, secretă, dar d-ta la urma urmei ce cauţi aici?” – “Eu sânt, iată, cutare,” şi-i spun un nume, dar un nume fals. Dânsul zice: “Aici te cred, dar mai bine să-mi prezinţi Actul de identitate”. Eu zic: “Dar nu… nu-l am la mine, dar pot să vă asigur că sânt un om serios, un domn respectabil şi, să vedeţi, am o mică sindrofie şi caut… am umblat prin oraş mai mult de jumătate de zi şi… nu găsesc eu aşa o… instituţie, o… firmă, un SRL-eu care să-mi… să-mi ofere un spaţiu pentru câteva ore ca să pot să… convoc această lume, amici de-ai mei, colaboratori…” El: “Cum? Ai colaboratori? Ce înseamnă: colaboratori?” Eu zic: “Nu! Nu în sensul acela… obişnuit! În sensul de… persoane/personaje, personaje literare, personaje de carte.” El: “De carte? Ce fel de carte?!” Şi atunci eu îi explic: uite, eu am proiectat o carte şi, înainte de a o scrie, vreau să fac un fel de trecere în revistă sau, mai corect: o paradă a personajelor şi nu găsesc în ruptul capului… nu găsesc un spaţiu! Dânsul: “Un spaţiu? Adică: o sală? Nu prea mare?” Zic: nu, nu prea mare, aşa de vreo 20, 25 de personaje… El: “Ha-ha-ha! Păi ce n-ai spus de la bun început, domnul meu? Noi suntem cei mai generoşi… cei mai generoşi… îîî... oameni. Noi oferim spaţii la... pentru diferite... întâlniri. Şi nu aşa, ca să percepem taxe – gratis! gratis! poftim! O binefacere! Noi... noi... zice dânsul. Şi atunci m-am gândit: oare ce are în vedere când zice „Noi”? „Noi, zice dânsul, noi acuma sântem foarte democraţi! Noi acuma ne asociem cu clerul. Uite, de exemplu, biserica asta care-i chiar aici, în coastele noastre... Noi şi pe timpul vechiului regim am activat,dar biserica n-a activat. Dar vezi că noi n-am dărâmat-o, biserica...” Atunci eu mi-am adus aminte: „Asta nu este altceva decât instituţia ceea, care era instituţia ceea! Şi tocmai deaceea are aşa multe geamuri luminoase pentru că prin geamurile acelea se uită mereu angajaţii ei la lume şi radiază lumină – lumină de jur împrejur! Pentru că blocul acesta are geamuri din toate părţile – şi dinspre Apus şi dinspre Răsărit, şi dinspre Nord şi dinspre Sud, şi toate geamurile astea sunt pline-pline de lumină! Iar ca lumina să fie mai intensă şi ca influența acestei instituţii să fie mai mare – desigur, o influenţă benefică, - atunci şi antenele trebuie să fie muuulte-multe pe acoperişul casei, pentru ca ea să fie în contact nu numai cu metropola întreagă, de la centru la margine ci şi cu întreg spaţiul republicii, cu întreg spaţiul continentului european, de la Atlantic la Urali! Eu, amintindu-mi de sucitul gâtului, el zice: „Noi n-am dărâmat Biserica şi, uite acuma, s-au schimbat timpurile, a venit democraţia, noi sântem primii care promovăm democraţia,adevărul, probitatea profesională şi... aici biserica funcţionează alături de noi, avem un preot paroh de mare clasă, înzestrat cu mare har divin şi... Noi colaborăm, colaborăm strâns cu clerul. Iar clerul colaborează strâns cu noi. Nu încape între noi nici o divergenţă, nici o discuţie! Noi vă oferim, dacă vă place, poftim, putem convoca reuniunea Dvs în chiar holul bisericii, în incinta bisericii, dar dacă nu – o facem la noi, că avem o sală de mare frumuseţe cu o atmosferă intimă...” Eu: „Şi cum, zic, şi cum: toate acestea pe gratis?” Zice: „Daaa! Pe gratis! Nu uita: Noi sântem cei mai frumoşi! Noi sântem cei mai generoşi! Noi sântem cei mai ospitalieri! Noi sântem cei mai interesaţi! Noi sântem cei mai cointeresaţi!” Eu: „Aaa, deci, ei sunt şi cointeresaţi, nu numai dezinteresaţi?! A spus un lucru care mă face curios peste seamă! Dacă şi: cointeresaţi, atunci, se vede că... aici am să mă opresc! Şi zic cu fermitate în voce: „Domnule, este exact ceea ce căutam eu! Dânsul: „Poftiţi să vă arăt localul. Sala. Spaţiul.” Şi porneşte înaintea mea, eu – după el. Trecem printre Biserică şi Blocul respectiv, printr-o portiţă care... care seamănă mai mult cu o intrare secretă, era din partea opusă – nu dinspre Bulevard, şi mergem acolo. Pe dreapta nişte hangare cu nişte porţi enorme, de parcă ar fi destinate să primească în interior eşaloane de tren, camioane enorme de care n-am văzut în metropola noastră, şi nici asemenea porţi n-am văzut, dar... treaba lor! Asta nu mă priveşte – pe mine mă interesează sala. Şi iată am păşit pragul unei încăperi de o frumuseţe aparte, superbă: cu o mică scenă în fund, o masă pe scenă şi... în spaţiul propriu zis, nu mai mult de cincizeci, hai şaptezeci de banchete de-o intimitate de nedescris! Pe pereţii laterali lampioane, sub plafon candelabre iluminând discret pereţii capitonaţi cu pluş roşu. Masa, bineînţeles, aşternută cu postav verde. Şi nici nu trebuie să urci vreo scară, vreun prag, ceva trepte ca să urci de jos pe scenă – păşeşti direct pe scenă! Pentru că banchetele din sală sunt plasate în formă de amfiteatru: în faţă jos, spre dinapoi sus, tot mai sus. În fund, în partea opusă a scenei sus două mici geamuri, două ghişee pentru proiecţii cinema. Şi atunci însoţitorul meu mi se adresează cu un zâmbet radios pe faţă: „Îţi place sala? Ce credeţi: o să vă satisfacă pretenţiile?” Eu: „Domnul meu, numai Dumnezeu mi te-a scos în cale. Îţi sunt recunoscător şi...” Şi aici mi-au venit nişte lacrimi şi mi-am zis: Doamne, ce fericire e să ştii că pe lumea asta sânt oameni atât de... atât de frumoşi, atât de minunaţi încât sânt gata să facă pentru tine orice fără să ceară vreo recompensă!... Şi iată, s-a fost găsită şi sala. Vorba aia: cine caută – găseşte!
XS
SM
MD
LG