Linkuri accesibilitate

Mihail Gh. CIBOTARU, Crestături pe tulpina unui destin


O frescă, pe cât de vastă, pe atât de amănunţită, a satului basarabean din perioada postbelică.



„Să nu scrii de rău despre nimeni, dragul mamei” – aceasta pare să fie deviza gravată pe scutul lui Mihail Gh. Cibotaru, prozator basarabean aparţinând generaţiei ’60, ajuns acum la ora bilanţurilor. Mai mult decât o carte de memorii, Crestături pe tulpina unui destin. Retrospective subiective, Universul, 2013, constituie o frescă, pe cât de vastă, pe atât de amănunţită, a satului basarabean din perioada postbelică, cel care a şi dat „prima generaţie încălţată”, al cărei purtător de cuvânt este autorul nostru (între paranteză fie spus, demersul său vine în continuarea celui al lui Arhip Cibotaru, marele său prieten, autor al unui volum de memorii, Pe timpul lui Teleucă).

Circa 200 de pagini de-o sinceritate copleşitoare, în care firul biografic se împleteşte cu destinele strămoşilor & contemporanilor săi, pentru a ţese o pânză epică acoperind peste şapte decenii, din ziua venirii sale pe luni, pe 21 iunie 1934, când mama l-a „răsturnat”, şi încheindu-se „azi, 7 aprilie 2010, ziua Bunei Vestiri, la un an de la evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale…”

Din noianul de evenimente, aş alege două, oarecum simetrice în dramatismul lor, pentru a ilustra – acesta-i cuvântul! – conţinutul cărţii: 1) la doar câteva săptămâni de la anexarea Basarabiei la URSS, din 28 iunie ’40, copilul de şase ani se întreabă: „…de ce ostaşii ar trebui să tăbărască cu asemenea strigăte asupra celor ce ţes la război? Şi de ce ostaşii ţes, dacă la noi în sat numai femeile ţes la război? În acea zi am aflat de la tata de al doilea sens al acestui cuvânt”; 2) în primăvara lui 1990, deja cunoscutul jurnalist & scriitor află despre soarta fetei de care a fost cândva îndrăgostit şi care fusese deportată în Siberia, în vara lui ’49, detaliul cel mai elocvent fiind chiar acesta: la căsătoria Linei, în Siberia, tot cu un floreştean, mama „i-a făcut cadou acest covor”, pe care îl ţesuse cândva cu flăcăul ce avea să-i devină soţ, respectiv – tatăl fetei. Or, la întoarcerea familiei pe meleagurile natale, ea se vede nevoită să-l taie în jumătate, fiica preferând să rămână locului, unde a prins între timp rădăcini. „Şi iată, acum îl ţin pe perete, amintiri despre tinereţe, despre dragostea cu Vasile, dar şi despre tragedia familiei lor, ruptă în două, ca şi acest covor: o parte aici, alta – în Siberia…”

Conştient că „multe dintre cele scrise cu peniţa, se pot tăia cu bărdiţa. Dar nu şi tulpina însăşi...”, Mihail Gh. Cibotaru se poate considera un om împlinit – aşa crestat cum este, Pomul Vieţii sale stă în picioare!
22 aprilie ’13

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG