Una din cele mai noi practici jurnalistice e dispariţia întrebării. Moderatorii tv au uitat să pună întrebări şi se simt foarte bine sărind peste această obligaţie altă dată sfîntă, acum depăşită. Moda vine din lumea anglo-saxonă. În Statele Unite sau Marea Britanie e de bon ton ca moderatorul să enunţe ceva iar intervievatul să se prindă cam care ar fi întrebarea. Astfel, moderatorul spune: dle. Ministru, situaţia de la Ministerul dumneavoastră e dezastruoasă.
Bun. Şi mai departe? Care e întrebarea? Invitatul trebuie să răspundă la o întrebare inexistentă, pentru a nu da impresia că e mai încet la minte. Sau: moderatorul vorbeşte cu reporterul trimis să spună cum e cu inundaţiile. Moderatorul spune: Viorel (numele de familie e demult interzis) se vede apă peste tot. La care Viorel, isteţ fiind, trebuie să confirme. da, se vede şi apoi să recite tot ce a mai văzut.
În alte situaţii, moderatorul renunţă la întrebări pentru că are de plasat propriile teorii: dle. Deputat, nu se poate să votaţi legea, pentru că ne facem de rîs în Europa. Deputatul trebuie să accepte de la bun început că ne facem de rîs şi abia apoi să mai spună şi altceva.
Noul tip de moderator e o fiinţă lămurită şi leneşă. El nu trebuie să mai muncească în căutarea informaţiei, ci doar să apese leneş pe stimuli verbali în faţa unor cobai care trebuie să reacţioneze. Desigur, telespectatorul trebuie să fie, de asemenea, un admirator al moderatorului, măcar măcar pe jumătate deştept şi, în orice caz, gata să se tragă de şireturi cu Viorel.
