Linkuri accesibilitate

Vasile Botnaru şi invitatul său, istoricul Petre Guran, la încheierea mandatului de director al Institutului Cultural Român din Chişinău „Mihai Eminescu”.



Vasile Botnaru: Astăzi vă propun să ascultaţi a doua parte a interviului cu Petre Guran, cel care şi-a încheiat recent mandatul de director al Institutului Cultural Român din Chişinău „Mihai Eminescu”. I-am solicitat, nu doar din politeţe, un bilanţ al activităţii sale la cârma Institutului, ca să ajung, de fapt, la impresiile sale de cercetător despre frământările sociale, politice, indentitare din Republica Moldova. Prima parte a interviului o puteţi găsi aici, dacă aţi ratat-o, astfel încât să vă daţi seama cum am ajuns la întrebarea ce urmează.

Europa Liberă: Dumneavoastră pretindeţi că Europa sau o comunitate, de genul Uniunea Europeană, este o sumă de ogrăzi curate. Dar unii pretind că „ograda mea murdară este specificul meu naţional, etnic”.

Petre Guran:
„Staţi puţin, dar poate să fie şi ograda mea curată specificul meu etnic, nu trebuie să fie murdară ca să fie specifică.”

Europa Liberă: Dar ce înseamnă „ogradă curată”? Care e criteriul obligatoriu?

Petre Guran: „Pentru o ogradă curată, criteriul obligatoriu începe din respectarea acelor reguli de funcţionare a comunităţii care se numesc statul de drept – aceasta este. Ai un set de reguli – îl respecţi. Ele pornesc de la marile principii, cum sunt separaţia puterilor în stat, alegeri libere, libertatea expresiei, libertatea individului, dar până la regulile mici, de la respectul pentru viaţa celuilalt pe stradă şi mă gândesc aicea, deci, la şofer, responsabilitatea şoferilor faţă de pietoni sau faţă de biciclişti...”

Europa Liberă: Adică convieţuirea, în mare şi mic?

Petre Guran:
„Convieţuirea, evident. Deci regulile de convieţuire. Aceasta este „curăţenia din ogradă”. Şi disponibilitatea de a recunoaşte, la un moment dat, că nu posezi adevărul, că nu eşti unicul posesor al adevărului. Adică disponibilitatea de dialog şi negociere: „Eu cred că e aşa. Dumneata cum crezi că este?” Şi, din acest dialog, poate se naşte o a treia soluţie, între cele două opinii. Acesta e exerciţiul pe care îl fac în masteratul marilor cărţi acuma: teză-antiteză-sinteză. Pe o anumită temă, studenţii să apere un punct de vedere, pe urmă celălalt punct de vedere şi să găsească depăşirea antagonismului.”

Europa Liberă: Mai am o întrebare, chiar dacă e de final, e, la fel, poate mai dificilă. Dacă ar fi să vă întrebe cineva: este Basarabia pământ românesc sau nu, aţi găsit mai multe argumente pro sau mai multe argumente contra?

Petre Guran:
„Am găsit mai multe argumente pro aicea, de profunzime, de ordin istoric. Deci, am descoperit o istorie locală mult mai bogată decât ceea ce ştiam eu, în momentul în care am venit. Dar, în acelaşi timp, o energie a societăţii contemporane care se mişcă, în sens, care are nevoie – de fapt, acesta este argumentul din contemporaneitate, nu din istorie – care are nevoie de spaţiul acesta mai larg, pe care îl reprezintă spaţiul de expresie românească. Adică e nevoie ca de la Chişinău să poţi merge şi studia la Timişoara sau la Cluj, ca acest lucru să se petreacă în mod firesc. De această circulaţie, intensitate a circulaţiei e nevoie. Şi
Românitatea Basarabiei este o funcţie a noii unităţi europene.
societatea de astăzi exprimă această nevoie – aceasta am descoperit. Sigur că acest spaţiu mai larg de expresie românească, la rândul lui, are nevoie să fie dublat de celălalt spaţiu, mai larg, de expresie europeană. Adică românitatea Basarabiei este o funcţie a noii unităţi europene, în cazul de faţă, sigur că în cazul Ţărilor Baltice, se aplică alte reguli. Aceasta este particularitatea istorică a Basarabiei. Sigur că este o Românie concepută în cadrul Uniunii Europene, deci, o Românie, care se reconstruieşte astăzi, într-o nouă perspectivă.”

Europa Liberă: Nu neapărat cu hotare trasate cu creionul... Dar există foarte mulţi oameni care, dimpotrivă, cred că, ştiinţific vorbind, limba este românească, dar politiceşte este moldovenească, că atracţia slavă este mult mai puternică.

Petre Guran:
„Dar poţi să fii atras spre slavism şi de la Timişoara. Atracţia culturală, pentru universul de expresie slavă, nu impune şi o alegere politică. Poţi să fii slavofil şi convins că destinul meu politic e în Uniunea Europeană.”

Europa Liberă: La fel, cum poţi să fii comunist în Franţa.

Petre Guran: „Exact, exact, aţi înţeles ideea mea. În orice caz, din contactele mele aicea, am înţeles că modernizarea României contemporane, dinamismul ei social – acesta reprezintă cu adevărat o ofertă pentru cetăţenii din Republica Moldova, pe care ei sunt dispuşi să o aleagă.”

Europa Liberă: Adică nu credeţi totuşi în sondajele care spun că, în ultimul timp, se devalorizează opţiunea pro-europeană?

Petre Guran:
„Cred că acestea sunt valuri... Din păcate, tipul acesta de sondare a opiniei publice induce, în acelaşi timp – deci, au ceva pervers în ele – induce, în acelaşi timp, o anumită opinie. Sigur că fenomenul alegerilor şi, în orice caz, tipul de prezentare a deciziilor politice – prin mass-media nu e numai vina politicului, ci şi a mass-mediei, împărţit aicea – tipul de reprezentare a politicului prin mass-media creează aceste fenomene de atracţie şi respingere, foarte puternice. Şi, odată cu ele, par a veni şi opţiunile pro-europene. Iarăşi nu este vorba de alegerea unei...”

Europa Liberă: ... ogrăzi străine...

Petre Guran:
„... ogrăzi străine – exact, foarte bine mi-aţi ghicit gândul – ci este vorba de o opţiune pentru tipul de societate în care vreau să trăiesc.”

Europa Liberă: Dar, fiţi de acord, că periodic există fluxuri şi refluxuri.

Petre Guran:
„Da, da, sunt de acord.”

Europa Liberă: Pentru că românii uneori sunt mai dragi, uneori ataşatul militar este expulzat.

Petre Guran:
„Ei bine, nu, acestea sunt jocuri politice. Eu vorbesc acuma ce am simţit în societate. Sigur că există jocuri politice care se fac – că pe teritoriul acesta sunt multe interese – care se exprimă şi se ciocnesc, din păcate. Uneori interese foarte mici, locale şi foarte puternic exprimate, uneori, mă rog, exagerat, adică dincolo de dimensiunile lor reale. Dar există şi interese
Cuceririle teritoriale nu mai adaogă niciun fel de putere marilor poli de putere. Un teritoriu este valoros prin calitatea oamenilor... Educaţia lor, energia lor, hărnicia lor – aceasta dă valoare unui teritoriu.
de natură mai mare, şi acelea traversează acest spaţiu. Deşi eu cred că acelea nu mai sunt determinante. Fiindcă astăzi politica globală nu se mai exprimă prin cuceriri teritoriale. Cuceririle teritoriale nu mai adaogă niciun fel de putere marilor poli de putere. Un teritoriu este valoros prin calitatea oamenilor... Educaţia lor, energia lor, hărnicia lor – aceasta dă valoare unui teritoriu. Or, oamenii educaţi, oamenii harnici, oamenii dinamici sunt şi oameni independenţi intelectual, adică pe care nu poţi să-i manipulezi uşor. Eu cred că teritoriul în sine astăzi nu mai semnifică nimic în politica globală.”

Europa Liberă: Fireşte că trebuie să vă întreb: atunci ce înseamnă vocaţia europeană şi occidentală?

Petre Guran:
„Ca să fiu consecvent, nu atât a Republicii Moldova – gândită ca teritorialitate – cât a populaţiei care locuieşte între Prut şi Nistru.”

Europa Liberă: Şi care mai pendulează încă.

Petre Guran:
„Şi care pare, da, din punct de vedere electoral, a pendula, daţi-mi voie să răspund mai târziu de ce pendulează electoratul. Dar aş vrea să spun un lucru, că europenitatea sau vocaţia europeană, sau chiar apropierea mai puternică de România – cu posibilitatea de a gândi o formă de integrare – nu sunt exclusiv în mâinile populaţiei etnice româneşti sau a ceea ce se consideră a fi etnicitate românească în Republica Moldova. Şi spun aceasta, pornind de la antecedentul 1918, când a existat o decizie în straturile societăţii imperiale ruseşti din Basarabia, o decizie în favoarea unirii cu România. Era o decizie politică, care vedea în unirea cu România o formă de societate mai bună, decât cea pe care o prefigurau sovietele.”

Europa Liberă: Vedeţi şi azi, la Chişinău, asemenea persoane?

Petre Guran: „Am întâlnit, într-adevăr, persoane care ştiu sigur că provin din diverse zone ale spaţiului sovietic. Ultimul exemplu, chiar cel mai impresionant, un cuplu din zona Volgăi, stabilit aicea încă în perioada imediat de după al doilea război mondial, care, după 1990, s-au orientat singuri spre România. Au lucrat, întâi, în România, au revenit la Chişinău, au mers mai departe, lucrează în Spania acuma. Ei spun: „Ne-am simţit bine şi la Iaşi, ne simţim bine şi la Barcelona, e un spaţiu care ne cheamă”. Nu e singurul exemplu. Am temei să cred că viitorul Republicii Moldova se află în mâna celor curajoşi, celor îndrăzneţi, în mâinile celor care înţeleg avantajele şi virtuţile libertăţii... Despre aceasta este vorba. Sigur că cu libertatea se leagă şi responsabilitatea. Există şi categoria celor care abuzează de avantajele libertăţii şi nu înţeleg responsabilitatea care vine... Aceia mi se par, mai degrabă, duşmanii integrării europene decât cei care – să zicem, dintr-un fel de handicap ideologic – nu-şi pot reprezenta viitorul altfel, decât în formele trecutului recent, trecutului sovietic.”

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Mai există o categorie pe care mă interesează unde o clasificaţi: nepoţii primilor secretari sau strănepoţii care au ajuns acuma cu burse la Londra, la Strasbourg, ca să nu vorbim de categoria genul Abramovici, având bani mulţi, nu pot să se simtă în spaţiul răsăritean foarte sigur, îşi cumpără Chelsea, o păţesc ca Berezovski, Doamne fereşte, dar acolo sunt stabiliţi. Şi, când am avut ocazia să îl întreb, de exemplu, pe Voronin, dacă nepoata dânsului ar putea să revină în Moldova, nu a avut un răspuns. Această categorie de oameni vor constitui punţile pe care se va mişca şi mai multă populaţie?

Petre Guran:
„Voi cita aicea un răspuns pe care mulţi aristocraţi, din secolul de aur al aristocraţiei, secolul XVIII, îl dădeau, replica, deci, e cunoscută din multe surse, că familia a început cu un tâlhar. Marile familii, marile dinastii aristocratice încep, de obicei, cu un tâlhar.”

Europa Liberă: Ca şi milionarii din America.

Petre Guran:
„Ca şi milionarii din America: un om fără scrupule, de o energie extraordinară, care însă are o voinţă, pe care reuşeşte să o transmită, să o infuzeze în descendenţa lui, o voinţă de reuşită, o voinţă de reprezentativitate socială pe care el nu o are, dar vrea ca descendenţa lui să o aibă. Toate acestea este limpede că se obţin într-o lume în care ai cu cine să te compari, în primul rând, în care concurenţa e liberă. Eu sunt dintre cei care cred în ipoteza că una dintre cauzele căderii comunismului este insatisfacţia elitei comuniste. Era un sistem care pe ei îi handicapa, în primul rând. Pe ei îi făcea să tremure de frica prim-secretarului, a KGB-ului şi aşa mai departe, să nu aibă voie să se îmbogăţească. Sigur că era o lume sufocantă pentru ei. Au dat-o jos, tinzând spre o lume liberă, în care aceste oportunităţi şi, mă rog, beneficiul – la început al tâlhăriei, pe urmă al hărniciei – lor să poată fi arătat, mă rog, să poată să se bucure de el.”

Europa Liberă: Dar Iliescu nu-şi imagina chiar să construiască Occidentul la el acasă?

Petre Guran:
„E o întrebare la care mi-ar place ca Iliescu să răspundă, într-o zi. Dar nu ştiu ce şanse avem să răspundă sincer, dacă îşi închipuia că ceea ce s-a întâmplat, în decembrie ’89, şi, mă rog, preluarea de putere imediat după, avea să ducă la „capitalismul de cumetrie”, aşa cum l-a definit chiar el, în 2003. Nu-mi dau seama dacă îşi imagina sau nu, aş tinde să spun, mai degrabă, că nu. Revenind la descendenţa responsabililor politici din perioada sovietică, sunt şi aicea categorii şi categorii. Unii spun, cu mult curaj: „Da, părinţii mei, bunicii mei au greşit. Mai mult de atât, sunt vinovaţi de crimă, de represiune, de faptul că au răpit libertatea”. Şi acuma există tot soiul de nuanţe, sunt vinovaţi de a fi fost orbi ideologic, sunt vinovaţi de a fi fost în mod excesiv idealişti, nici măcar idealismului nu-i este permis să facă orice... Deci sunt tot soiul de tonalităţi în aceşti descendenţi, care le permit nu numai să întoarcă spatele acestei lumi pe care au creat-o strămoşii lor, dar şi să spună: „Îmi pare rău că au creat-o şi aş vrea ca acest lucru să nu se mai repete”. Acuma, dacă e să cităm, este un apostol al anticomunismului, care descinde din nomenclatura
Simpla descendenţă din această elită nu te condamnă la a repeta greşelile ei, nu te obligă să ascunzi greşelile părinţilor. Dimpotrivă, te poate chiar îndemna la a fi un mai aprig apărător al libertăţii.
comunistă, a perioadei de aur a războiului din Spania, Vladimir Tismăneanu. Şi cred că nimeni nu a făcut mai mult în denunţarea răului comunist decât Vladimir Tismăneanu. Simpla descendenţă din această elită nu te condamnă la a repeta greşelile ei, nu te obligă să ascunzi greşelile părinţilor. Dimpotrivă, te poate chiar îndemna la a fi un mai aprig apărător al libertăţii. Ţinând cont de faptul că regimul comunist a pornit pe principiul vinovăţiei de clasă şi pe urmă a urii de clasă – eşti vinovat fiindcă eşti fiul lui „cuiva” – eu cred că astăzi este exclus că mai gândim în felul următor. Aceasta, din punct de vedere politic, din punct de vedere moral şi spiritual, este o altă poveste, dar aceasta este o poveste individuală, a fiecăruia, aicea nu există reţete. Fiindcă e adevărat că răul din familia ta...”

Europa Liberă: ...scheletul din dulap.

Petre Guran:
„... te mănâncă, joacă undeva. Când ai o asemenea încărcătură, trebuie să faci fapte cu care ştergi aceste păcate ale strămoşilor. Şi e adevărat că uneori acest lucru este posibil. Gesturile, de o pietate extraordinară, de o înţelepciune, de o blândeţe ieşite din comun, pot răscumpăra păcate ale strămoşilor. Joseph de Maistre mergea chiar mai departe, spunea: „Revoluţia franceză este pedeapsa divină, dată unei generaţii – care nu era, în mod special, vinovată – de aristocraţi, pentru o mie de ani de păcate ale strămoşilor lor” , în mod special pentru secolul XVIII şi depravarea moravurilor în aristocraţia franceză. Aceasta spunea Joseph de Maistre şi că asemenea îndreptări se petrec în istorie, din când în când.”

Europa Liberă: Adică primii secretari ar putea descoperi în generaţiile strănepoţilor pedepse de genul acesta în familie, chiar la ei acasă?

Petre Guran:
„Aicea intrăm în logica lui Dumnezeu, nu ştiu unde... Dar eu, dacă m-aş afla în această situaţie, chiar m-aş ruga pentru aceşti strămoşi ai mei şi chiar aş face tot ce se poate ca să li se ierte.”

Europa Liberă: Spuneaţi că vom reveni la pendularea electorală.

Petre Guran: „Pendularea, în opinia mea, nu este o pendulare de natură ideologică, adică ei nu aleg stânga, citind Manifestul Partidului Comunist, al lui Karl Marx. Ei nu aleg stânga, aşa cum nu aleg nici dreapta, fiindcă l-au citit pe John Stuart Mill sau pe Milton Friedman sau, mă rog...”

Europa Liberă: ...sau pe Obama...

Petre Guran:
„...un alt autor al liberalismului, ci îşi manifestă periodic nemulţumirea, insatisfacţia cu cei care sunt la putere şi care nu reuşesc să-şi ducă promisiunile până la capăt sau nu vor să şi le ducă până la capăt şi aicea sunt destule grade. Eu, din administraţie – fac o mică paranteză – ştiu cât de greu este să cureţi grajdurile lui Augias, chiar trebuie să fii Hercule... Or, birocraţia comunistă şi post-comunistă este un aparat foarte complicat, cu sistem de funcţionare foarte complicat şi, din păcate, cu un tip de birocrat care el însuşi e greu de schimbat. Şi atuncea să schimbi un om politic la vârf... prima experienţă este un eşec, adică nu reuşeşte să comunice cu aparatul lui şi aparatul nu-i pune în practică... Trebuie să fii excepţional de puternic, de hotărât, de muncitor, de inteligent, ca să-ţi controlezi, până la capăt aparatul. Ceea ce înseamnă că, după un ciclu de 4 ani, este
Electoratul nu are nici înţelepciunea, nici răbdarea să analizeze acest tip de eşec, ci taxează faptul că nu ai ajuns la destinaţie: „N-ai ajuns acolo – bun – punct”... Pendularea electorală ţine de această nemulţumire momentană.
experienţa Convenţiei Democrate Române (1996-2000) vine taxarea imediată a unui eşec. Dar un eşec aş spune, într-un fel, programat genetic, numai că electoratul nu are nici înţelepciunea, nici răbdarea să analizeze acest tip de eşec, ci taxează faptul că nu ai ajuns la destinaţie: „N-ai ajuns acolo – bun – punct”... Pendularea electorală ţine de această nemulţumire momentană. Aşa cum un succes, pe ultima sută de metri guvernamentali, sigur că îţi poate ridica şansele câştigării alegerilor, cea mai mică criză, pe final de mandat, poate să anuleze ani de performanţă şi economică, şi administrativă. Însă alternanţele acestea electorale sunt benefice, fiindcă ele creează aşteptarea publicului şi, încet-încet, omul politic trebuie să se supună acestei aşteptări a publicului. Până la urmă, presiunea aceasta electorală – cu scadenţa şi pedeapsa nerealegerii – la final, reprezintă o presiune care îi poate determina şi, încet-încet, îi determină pe oamenii politici să facă politici raţionale. Istoria Europei de Est arată că e necesară această alternanţă – uneori foarte rapidă. Vecina noastră, Bulgaria, a cunoscut aceste alternanţe. E adevărat că, în vremea din urmă, tangajul acesta electoral a devenit mai mare, adică se duce simpatia electorală deodată, masiv într-o parte, pe urmă revine masiv, în cealaltă parte, mătură structuri politice, partide politice de pe scena ţării. Să sperăm că nu vor răsturna vasul...”

Europa Liberă: Mai există o trăsătură. Mai devreme, spuneaţi despre trăsătura europenităţii, una din cele fundamentale, este guvernarea legitimă şi legală, şi oamenii să se încreadă în lege. O altă trăsătură despre care ar fi cazul să vorbim aici, în Republica Moldova, asumarea răspunderii şi asumarea responsabilităţii pentru tine însuţi, întâi de toate. Or, paternalismul din comunism a mai rămas. Foarte multă lume aşteaptă şi de la noul guvern democratic să le dea, să le dea chiar peşte, nu doar undiţă. Guvernul, la rându-i, aşteaptă să dea fonduri Uniunea Europeană, Banca Mondială. Acest paternalism se păstrează încă şi cât de nociv este pentru parcursul european?

Petre Guran: „La analiza dumneavoastră, aş adăuga şi faptul că cei are au nevoie numai de undiţă, de obicei, au făcut pasul geografic. Adică se află deja în Italia, în Spania, în America, oriunde în lumea aceasta. Într-adevăr, aicea e o problemă şi un cerc vicios: dacă le dai peşte, nu învaţă să pescuiască, dacă nu le dai peşte, nu mai au ei răbdare să-i înveţi să pescuiască. E nevoie, din punctul acesta de vedere, de un consens al clasei politice, un consens naţional – astfel încât partidele să nu se concureze pe datul peştelui – şi să aibă ca principiu: „Noi de acuma îi învăţăm să pescuiască”. În cazul României, a fost un moment istoric, în 1994, aşa-zisa întâlnire de la Snagov, în acel moment, cu siguranţă deja Ion Iliescu şi-a dat seama că merge spre capitalism – de „cumetrie” sau nu – în orice caz, se îndreaptă către o nouă realitate politică, când împreună cu Corneliu Coposu şi cu alţi membri ai clasei politice au spus: „România are un obiectiv strategic, integrarea în Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană”. Un astfel de consens trebuie să existe. De ce? Fiindcă reformele de făcut – pentru a învăţa să pescuieşti – sunt uneori dureroase, în orice caz, greu de implementat. De aceea un astfel de consens este realmente colacul de salvare, fiindcă, altfel, demagogia va duce ca niciodată să nu ieşi din ciclul „peştilor”. Acuma, dincolo de metaforă, e necesară o reformă serioasă în învăţământ. Şi reforma trebuie să meargă spre restabilirea rolului învăţământului, pe categorii şi, mai ales, întoarcerea înapoi a învăţământului către cei care au nevoie de el, către oameni. Învăţământul – aşa l-am moştenit, din perioada sovietică – este o supra-structură ideologică a statului. De aceea statul păstrează şi monopolul, dar şi obligaţia aceasta de a subvenţiona, sută la sută, învăţământul. Aspectul social al învăţământului este un alt aspect decât învăţământul însuşi. Da, statul poate să aibă un program social de sprijin pentru copiii din familii sărace, ca ei să poată să meargă la şcoală. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să controlezi curricular învăţământul, aceasta nu înseamnă că ai nevoie de un aparat hipertrofiat al Ministerului Educaţiei, nu înseamnă că trebuie să dai burse la studenţi numai pe notă, fiindcă ajungi la perversiunea că studenţii îşi cumpără note bune, ca apoi să primească...”

Europa Liberă: ... bani pentru aceste note.

Petre Guran:
„... bani pentru aceste note bune. Învăţământul e un produs scump. Eu, individul X, vreau să învăţ şi pentru aceasta plătesc. Când îmi cumpăr pâine, plătesc, când îmi cumpăr pantofi, plătesc, de ce aş avea cunoaşterea pe gratis? Măcar un efort simbolic, nu spun că trebuie să ajungem imediat la preţurile din Statele Unite, nici calitate nu putem oferi ca în Statele Unite...”

Europa Liberă: Şi atunci, când merg să-mi cumpăr educaţie, să nu merg la stat, să merg la comunitate, să fie o funcţie comunitară?

Petre Guran:
„Exact, exact. La comunitatea mea sătească, care organizează şcoala primară, la diferitele oferte de pe piaţa liberă a şcolilor intermediare şi universitare şi aşa mai departe.”

Europa Liberă: Sau la şcoala de meserii.

Petre Guran: „Sau la şcoala de meserii, absolut, care este foarte importantă, fiindcă acolo se formează oameni care vor putea reîntemeia meseria ca demnitate. Nu eşti mai mult pe scara socială, dacă eşti inginer decât dacă eşti maistru – acesta este egalitarismul Occidentului. În timp ce în comunism trebuia să ai titluri, trebuia să treci prin toate furcile caudine ale performanţei academice şi universitare, ca să ai un anumit rang social. Or, aceasta a dispărut astăzi, e limpede că învăţământul nu-ţi mai dă nimic, nu-ţi garantează un statut social, nu-ţi garantează nici măcar un venit. De aceea statul trebuie să dea drumul – cu toate riscurile, sunt mai mici decât riscul păstrării în mâna statului, voi putea, cu altă ocazie, să intru în detalii, am şi scris pe această temă – şi să-şi folosească resursele pentru ajutoare sociale de învăţământ. Ştii familia: nu poate, poftim bursă – vino la un concurs naţional de burse; nu ai posibilităţi – atunci te sprijinim să faci studii.”

Europa Liberă: Cum am trecut în revistă mai multe lacune decât performanţe, în sensul europenităţii, dacă aţi avea ocazia să faceţi un atlas şi trebuie să haşuraţi Republica Moldova în culoarea Europei sau a Răsăritului, cum, ce culori aţi folosi? Adică ultima întrebare este per total, una peste alta, Republica Moldova – un spaţiu european sau nu?

Petre Guran:
„Una peste alta este, este. Din mai multe considerente, unele de ordin politic, fiindcă totuşi un 7 aprilie a avut loc. Totuşi guvernarea actuală, chiar dacă va fi pedepsită electoral, a însemnat un pas semnificativ înspre apropierea de Uniunea Europeană. Fiindcă generaţiile se schimbă şi nepoţii aceia luminaţi ai fostei elite încep să facă treabă, în sensul apropierii de Uniunea Europeană. Fiindcă cei care au plecat încep să aibă o influenţă benefică asupra acelor rămaşi în ţară, vin dividendele înapoi ale pierderilor de populaţie activă din anii precedenţi. Fiindcă noile tehnologii fac ca informaţia să ajungă din ce în ce mai profund, vorbesc de internet, în mod special. Toate aceste elemente ne fac să privim fenomenul europenizării în sensul contemporan, mă fac pe mine să-l privesc cu optimism. Pe de altă parte, ceea ce m-a bucurat, în aceşti doi ani jumate pe care i-am petrecut aici, este faptul că am observat cum creşte gustul pentru descoperirea trecutului, cum încet-încet vălul ideologic şi autocenzura dispar. Am avut sentimentul, în primele luni, că există încă autocenzură. Şi am sentimentul astăzi că nu mai există această autocenzură a celor care stăteau de vorbă cu mine. Şi atuncea, măsurând un progres, într-un timp atât de scurt, sunt optimist...”

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG