Sunt mulţi cei care spun că merită să te baţi pentru justiţie. O spune preşedintele care a sechestrat-o, nu odată, în beciurile de la Cotroceni. O spune şi premierul care pare tot mai dezorientat pe acest câmp de luptă, dând cu stânga lui în dreapta lui Crin Antonescu pentru a-l mulţumi pe preşedinte. O spun înşişi magistraţii, lansaţi zilele acestea într-o bătaie generală cu frişcă, în încercarea de a-şi impune şefii de clan în fruntea Parchetului general şi la Direcţia Anticorupţie. O luptă care, trecută prin focul armelor, pretinde că este aseptică, fără culoare politică, doar o chestiune procedurală,l depinzând de tonul pe care citeşti legile.
Acoperindu-se de bune intenţii, politicienii vor să aplice principiile algoritmului de reprezentare parlamentară la nivelul singurei puteri asupra căreia nu ar trebui să aibă influenţă: justiţia. Sau ar vrea să mai dea ceva de mestecat preşedintelui Băsescu, să-i piară pofta de carne de politician. Deşi justiţia susţine că levitează pe deasupra mocirlei politice, legile care permit numirile magistraţilor în diverse organisme de conducere şi reglementare în funcţie de proporţiile parlamentare au acoperit cu detritus politic chiar şi concursurile interne din magistratură.
Pe de altă parte, judecătorii sunt identificaţi după dosarele fierbinţi scăpate din mâini, după relaţiile privilegiate pe care le au sau după tragicomediile justiţiei în care joacă rol principal. Unii dintre ei nu-şi ascund simpatiile şi antipatiile politice, susţinând că nu pot să nu reacţioneze la presiunile la care sunt supuşi. Cu presiunea drăgăstoasă a unora s-au obişnuit, reacţionează bine la mângâierile politice. Pumnii în plex însă le taie respiraţia deşi, în lupta pentru justiţie, pumnul este un argument folosit atât de des că pare legitim.
Când vine vorba despre justiţie, apele politicii se infiltrează în subterane. Cine ar mai putea spune în beznă că sunt tulburi? Nu e întretăiere de drumuri, fie ele şi subterane, să nu fie împodobită cu un altar dedicat justiţiei. Numele ei a fost rostit atât de des şi cu atâtea intonaţii că a căpătat cadenţa incantaţiilor magice iar cei care-l rostesc speră şi reuşesc, de multe ori, să stea deoparte de epurările anticorupţiei. Când e vorba despre justiţie funcţionează mai degrabă pasiunea decât raţiunea. Acolo, în subterane, e greu, dacă nu imposibil, să mai desparţi lumina de întuneric şi binele de rău. Acolo umbrele sunt cu mult mai lungi decât autorii lor.
Lupta pentru justiţie nu e totuna cu cea pentru dreptate. Toate aceste răsuceli de caracter şi opinie, de voinţă politică şi de viziune acoperă, de fapt, simonia, voinţa de putere şi traficul de influenţă care domină jocurile de culise din justiţie. Procesul de justiţie este compromis nu doar de apetitul zgomotos al politicienilor care ar vrea să împrumute sabia zeiţei să decupeze ei partea de dreptate de care au nevoie, ci de bâlbâielile sistemului însuşi care dă rateuri serioase şi demonstrează că nu este capabil de echilibru şi nici să se repare singur.
S-ar zice că, izbită de muchiile realităţii, justiţia s-a spart în mai multe aşchii care au ajuns să se conteste reciproc, să pretindă legitimitate şi să invoce autoritate prin gurile politicienilor. Cine şi-ar fi putut imagina că-l vom auzi pe fostul procuror şef la DNA, păstrat ilegal în funcţie de şefa lui de la Parchetul general, mult timp după terminarea mandatului, contestând-o pe cea căreia îi datorează veşnicia? De regulă, timorat de umbrele care-l domină, privind recunoscător în sus către cei care-l încurajează şi-l pun la treabă, Daniel Morar a intrat acum în liga mare. Are viitorul asigurat la Curtea Constituţională şi ştie cui să-i fie recunoscător pentru asta.
Contestarea capacităţii profesionale a fostului procuror general nu are niciun sens. Este la fel de bine sau de prost pregătită ca şi fostul ei subaltern care pretinde azi că la Direcţia Anticorupţie trebuie procurori unşi cu toate alifiile luptei cu corupţia. Adică vreunul dintre subalternii direcţi ai lui Daniel Morar. Desigur, toate acestea sună a chinezărie şi par o furtună într-un pahar cu apă tulbure. Însă grimasele celor care se luptă pentru conducerea justiţiei dovedesc că invocarea chichiţelor procedurale şi a mapei profesionale nu are nicio legătură cu dreptatea, ci doar cu compromiterea indezirabililor şi impunerea clienţilor, desigur dedicaţi până în adâncul sufletului anticorupţiei.
Căci dacă e un cuvânt care să deschidă toate uşile acela nu este democraţie, sau fericire, sau înţelegere şi nici măcar dreptate sau justiţie, ci anticorupţie. Impunitatea de care s-au bucurat şi se bucură politicienii, de la şeful statului, amiralul unei flote moarte, până la ultimul ales, a transformat ideea de anticorupţie din mecanism de aplicare a legii în slogan propagandistic şi în mascaradă judiciară. După cum au decurs lucrurile, se vede treaba că anticorupţia a devenit o hrană bună pentru mulţi şi o armă politică pentru puţini. Iar puţine cazuri în care anticorupţia şi-a atins ţintele au fost doar muniţia noilor războaie mediatice.
Cei care condamnă amestecul politicii în justiţie ar vrea, de fapt, să oculteze amestecul justiţiei în politică. E un joc iniţiat de primul magistrat al ţării care a dat sensuri noi ideei de imparţialitate şi a dovedit că o imaginea, cea în care condamna fostul său partid şi anunţa că pune pe picioare alt partid, face mai mult decât o mie de cuvinte din Constituţie. Când vine vorba despre lege, preşedintele nu poate respecta nici măcar cele 21 de articole care-i sunt dedicate în Constituţie. Să ne mai mirăm că, urmând exemplul întâiului magistrat, campion al răzgândelii, compromisului şi inconsecvenţelor, lista dosarelor în care diferite instanţe au dat soluţii contradictorii este nesfârşită? La fel şi cea a dosarelor respinse pe motiv de neprofesionism. Nu e politician mai de soi pe care să nu-l fi fulgerat sabia justiţiei cu neînceperea urmăririi penale, cu achitări sau cu pedepse simbolice cu suspendare. Uneori te întrebi dacă lupta cu justiţia nu a fost cumva un criteriu de selecţie pe listele electorale.
Oricum, pentru oamenii simpli, justiţia continuă să fie pe lista celor mai fierbinţi surse de îngrijorare. De-ar fi să le credem, sondajele de opinie demonstrează că justiţia urmează tendinţa de nepopularitate înregistrată de celelalte puteri ale statului în frunte cu iubitul conducător. Se pare că marele cutremur, coşmarul colectiv al românilor, se petrece şi este moral.
Tectonica socială acumulează tot mai multe tensiuni. Etica oamenilor obişnuiţi diferă tot mai mult de cea a oligarhiei de partid şi de stat. Binele politicienilor nu se mai identifică, de multă vreme, cu cel al alegătorilor. Legea se aplică cu dublă măsură, privilegiindu-i pe cei care au acces la bani şi influenţă în detrimentul celorlalţi. Scheletele dau pe-afară din dulapul Justiţiei româneşti. Sunt straturi-straturi, într-o ordine arheologică, de la dosarele neîncheiate referitoare la crimele şi abuzurile din perioada comunistă, la dosarele Revoluţiei, mineriadelor, privatizărilor ilegale, abuzurilor de putere şi de influenţă. Etica instituţională dă de înţeles că la atâta muncă e normal să produci mult gunoi juridic. Pe de altă parte, bunul simţ ne spune că nu e mare lucru de aşteptat din partea justiţie, câtă vreme nu s-au soluţionat marile dosare, păcatul originar al justiţiei româneşti.
Şi poate că măreţia dreptului constă nu în aplicarea punctuală şi cu dedicaţie a legilor, cum lăsa să se înţeleagă şeful Curţii Constituţionale, principala armă juridică a politicienilor care-şi impun aici judecătorii preferaţi, ci în impunerea unui ethos general unei societăţi care distinge tot mai greu negrul necazurilor de griu moralităţii, în drenarea de mizerie a apelor realităţii imediate, în ecarisajul cartierelor puterii, inclusiv cel al magistraturii.
Justiţia trebuie să-şi dea jos năframa de pe ochi şi să monitorizeze atentă societatea, să nu ajungă, cu tot cu orbii ei, în groapă. Însă, după cum decurg certurile dintre magistraţi şi daca e să ţinem seama de chibiţările politicienilor de pe margine, acest moment este plasat dincolo de linia orizontului, într-un etern mâine. Cutremurul are loc chiar acum şi prinde zilnic sub dărâmături victimele sistemului juridic românesc, dar singurii care ştiu asta sunt captivii ruinelor şi, eventual, cei care se luptă să-i scoată de acolo, dacă nu întregi, măcar în viaţă. Câteodată justiţia se poartă cu adevărat orbeşte şi se salvează doar cei aflaţi la capătul potrivit al sabiei.
