Linkuri accesibilitate

„Ca şi cum între formularea ideii în minte şi exprimarea ei într-o formă coerentă ar fi trecut o veşnicie. Şi mai rău încă, o veşnicie mică”.


Figură marcantă a literaturii latinoamericane, Roberto Bolano a reuşit în cei 50 de ani de existenţă să dea o operă pe cât de vastă – parţial, publicată postum –, pe atât de variată (poezie, proză scurtă, roman), fiind considerat „cea mai originală şi puternică voce a literaturii chiliene din ultimele decenii” (Rodrigo Pinto).

Oricine i-a citit culegerea de nuvele Convorbiri telefonice, Leda, 2011, trebuie să fi simţit acel amestec – hemingwayan, aş zice – de virilitate şi tandreţe, totul pe fundalul unei abia disimulate nostalgii după patria pierdută, Chile. Căci mare parte din personajele sale sunt nişte exilaţi, la propriu (după lovitura de stat a lui Pinochet, evocată în mai multe texte) şi la figurat (poeţi rataţi, actriţe porno, până şi detectivi particulari). O lume a rătăciţilor de toată mâna, ce te întâmpină încă din pragul primei fraze: „Ne-am nimerit deodată în diferite închisori (despărţite între ele de mii de kilometri) în aceeaşi lună şi în acelaşi an. (…) În noiembrie 1973, când eu eram închis în Chile, ea a fost arestată în Aragona”. Nuvela se numeşte „Colegi de celulă” şi este exemplară pentru felul „economicos” de a scrie a lui Bolano. Cum ar veni, un text – un destin, de unde şi titlurile „onomastice” („Sensini”, „Henri Simon Leprince”, „Enrique Martin”, „William Burns”, „Clara”, „Joanna Silvestri” sau „Viaţa Annei Moore”). La nivelul frazării, se merge din aproape în aproape, pe scurtătură: „Când în sfârşit Rogelio a spus ceva, sticla era aproape golită. Întâi trebuie să goleşti sticla, a spus, pe urmă sufletul”.

Dar acelaşi autor răsuceşte câte-o frază mai abitir ca pe-o circumvoluţiune cerebrală: „E aici, e aici, am strigat, dar femeile nu m-au auzit (…), şi încăperea necunoscută mi s-a părut ca o prefigurare a creierului meu, singura casă, singurul acoperiş”. În acest sens, o nuvelă alcătuită dintr-un dialog de 22 de pagini, „Detectivii”, face figură aparte, toată acţiunea „consumându-se” în schimbul de replici, printre acestea aflându-se şi (probabil) cea mai bună definiţie a „poeticii” lui Roberto Bolano: „Ca şi cum între formularea ideii în minte şi exprimarea ei într-o formă coerentă ar fi trecut o veşnicie. Şi mai rău încă, o veşnicie mică”.
XS
SM
MD
LG