Linkuri accesibilitate

Punct şi de la Capăt: cu Vasile Botnaru şi invitatul său, istoricul Petre Guran, la încheierea mandatului de director al Institutului Cultural Român din Chişinău „Mihai Eminescu”.


Este oare Republica Moldova, cel puţin, partea leului ce constituie numitul câmp constituţional, un spaţiu european? Şi ce trăsături anume i-ar certifica europenitatea? Aceasta este întrebarea la care căutăm mereu răspunsuri cât mai argumentate, dar şi instructive. Or, drumuri de calitate ştie să facă şi primarul de la Minsk, nu doar cel de la Berlin, nu-i aşa?

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere astăzi se află istoricul Petre Guran, cel care tocmai îşi încheie mandatul de director al Institutului Cultural Român din Chişinău „Mihai Eminescu”.

Europa Liberă: Domnule Guran, uitându-vă în urmă la ceea ce rămâne la Chişinău, după zile lungi şi ani de activitate, cu ce vă puteţi mândri şi ce regretaţi că nu aţi reuşit?

Petre Guran: „Aş distinge între evenimente cu care mă pot mândri – dar care au avut un impact de moment şi nu neapărat vocaţia de a se reproduce – şi apoi proiecte cu potenţial în viitor. Între aceste proiecte cu potenţial, le-aş enumera, în primul rând, pe cele din zona academică şi universitară. Şi anume lansarea diferitelor acţiuni ale Programului de Studii Avansate „Alexandru Sturza”. Din acesta au făcut parte bursele de cercetare „Alexandru Sturza” şi munca de recuperare, cercetare, editare a unei memorii istorice pierdute sau, în orice caz, rămase în umbră, cum erau chiar operele lui Alexandru Sturza. Tot în programul academic înscriu cele două proiecte de masterat, printre care unul a debutat deja, proiectul „Marile Cărţi ale Civilizaţiei Europene”. O echipă excepţională de studenţi, în semestrul întâi am predat un curs pe Noul Testament. Iar în semestrul acesta predau un curs de tehnică a exprimării în scris.”

Europa Liberă: Prin ce se deosebeşte cursul dumneavoastră de cursul Noului Testament la Facultatea de Teologie, de exemplu?

Petre Guran: „În primul rând, prin faptul că are o perspectivă non-confesională şi non-omiletică. Adică scopul predării Noului Testament nu este apoi construirea unei strategii şi unei gândiri omiletice. Omiletica este disciplina care se ocupă cu predicile, cu felul de a vorbi de la amvon. Scopul era citirea Noului Testament, ca o operă literar-istorică, o carte fundamentală în experienţa umanităţii. Ne-am uitat şi la perspective, de dragul exerciţiului, uneori perspective atipice sau care nu sunt deloc abordate într-un curs de Noul Testament, la o Facultate de Teologie. Spre exemplu, ne-am pus întrebarea dacă Iisus Hristos poate fi văzut ca un reformator social. Trebuiau elevii să apere ambele puncte de vedere, adică şi da, şi nu, să găsească suficiente argumente în text, astfel încât să susţină şi un punct de vedere, şi celălalt şi să construiască, în faza a treia, o depăşire a antagonismului.”

Europa Liberă: Dar nu e o erezie aceasta, să citiţi Noul Testament în felul acesta?

Petre Guran

Petre Guran

Petre Guran: „Nu. Erezia, din punct de vedere istoric, se referă foarte limpede, atuncea când îl defineşti pe Dumnezeu într-un mod incompatibil cu definiţia de bază a bisericii creştine. Nici vorbă să facem aşa ceva. Noi citim Noul Testament cu spiritul critic, cu dorinţa de a pătrunde cât mai adânc în text, de a-i înţelege toate subtilităţile, de a înţelege eventual cum s-a creat, cum a apărut acest text. Este o cunoaştere care, dimpotrivă, poate profita, dacă vreţi, unei trăiri religioase, spirituale.”

Europa Liberă: De regulă, institutele culturale româneşti sunt percepute ca promotoare a românismului. Cel puţin, la Chişinău, se aştepta un asemenea Institut Cultural Român. Dumneavoastră aţi venit cu o paradigmă care diferă de asemenea aşteptări. Îmi amintesc de primul interviu pe care l-aţi acordat la Europa Liberă, epigraful pe care îl anunţaserăţi atunci dădea un semnal foarte clar că românesc este tot ce gravitează în jurul culturii prezente în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Aţi convins lumea că adevăraţii români nu sunt neapărat naţionalişti vehemenţi?

Petre Guran: „Cred că pe unii i-am convins, pe alţii, mă rog, sigur că nu i-am convins. E o chestiune de receptivitate. Inevitabil, fac o mică trimitere la ultima carte a lui Andrei Pleşu cu titlul „Parabolele lui Iisus”. E o carte despre capacitatea de a percepe, de a accepta un mesaj, de a fi receptiv la un mesaj. Sunt, cu siguranţă, în publicul foarte variat al Republicii Moldova, oameni care nu aveau de gând în niciun fel să asculte ceea ce aveam de zis. Şi aceia cred că au rămas la opinia lor.”

Europa Liberă: Dar banii dumneavoastră le-ar fi prins bine.

Petre Guran: „Banii nu sunt, aş răspunde, unu: banii nu sunt ai mei; doi: banii au o traiectorie birocratică atât de clară, încât nu au cum să-i deturneze, sper nici în viitor să nu se petreacă acest lucru. Sunt poate alte tipuri de ajutoare ale României, care au o perspectivă, dacă vreţi de sincronizare şi identitară mult mai limpede. Spre exemplu, în zona învăţământului susţinerea punctului de vedere care este cel al bunului simţ, al normalităţii şi al unei colaborări intense că ceea ce se predă, ceea ce se vorbeşte în Republica Moldova, este limba română. Iar de o altă istorie decât istoria românilor – de vreme ce e o istorie a unui popor care vorbeşte limba română – nu poate fi vorba. Deci sunt zone în care statul român are un punct de vedere foarte clar. Acuma în zona culturală nu aveam cum să vin cu un discurs numai pe această temă, fiindcă cultura română e un fenomen viu, complex, dinamic şi eu trebuia să ţin cont şi vroiam – aceasta este alegerea mea – vroiam să ţin cont de realitatea lui, actuală, pe de o parte, deci de ceea ce trăim în anii aceştia, începutul mileniului al treilea; pe de altă parte, şi de o istorie mult mai variată decât cea pe care am fost obişnuiţi să o citim, să o învăţăm în anii naţional-comunismului.”

Europa Liberă: Ce acţiuni ilustrează această opţiune a dumneavoastră? De exemplu, cea mai recentă dezbatere publică cu profesorul Eşanu?

Bustul lui Mihai Eminescu pe Aleea Clasicilor din Chişinău

Bustul lui Mihai Eminescu pe Aleea Clasicilor din Chişinău

Petre Guran: „Spre exemplu, da. Şi aceasta, dacă vreţi, intră la capitolul succese. M-am folosit de o dată simbolică – legată de numele simbol al Institutului nostru la Chişinău „Mihai Eminescu” – 15 ianuarie, pentru a oferi publicului chişinăuian o mare dezbatere, pe o mare temă de actualitate în cultura română. Pentru a omagia, sigur, personalitatea lui Eminescu, am început cu două discursuri despre Eminescu. A fost Iulian Costache în 2011 şi Horia-Roman Patapievici în 2012. Iulian Costache venind cu o temă care îşi are şi ea sensibilitatea ei, fiindcă este istoria receptării lui Mihai Eminescu, care ne arată că această receptare a avut nevoie de aproape un secol, pentru ca Mihai Eminescu să devină încet-încet figura iconică a culturii române, care este astăzi. Adică Mihai Eminescu, la un 1910, nu era încă o figura atât de limpede ancorată în miezul dezbaterii culturale româneşti, cum a apărut, la sfârşitul perioadei interbelice, deci, după George Călinescu, dar, mai ales, cum a apărut, la sfârşitul perioadei comuniste, şi în anii ’90, atuncea când tocmai aicea, în Republica Moldova, Mihai Eminescu a devenit simbolul renaşterii naţionale. După aceea Horia-Roman Patapievici ne-a provocat cu o imagine a lui Eminescu, care a fost ignorată, necunoscută, tema paradiziacului, arătând, de fapt, încă un element al receptării lui Eminescu, că geniul lui fiind deasupra capacităţii societăţii lui de a-l percepe, societăţii româneşti, de la sfârşitul secolului XIX. Şi, aş spune, culmea, societăţii româneşti, aşa cum a fost ea de-a lungul secolului XX i-au trebuit încă 100 de ani, ca să ajungem în toate cotloanele geniului lui Eminescu... După aceea, am trecut de la Eminescu la alte teme şi, de aceea, l-am invitat pe academicianul Andrei Eşanu să discutăm despre medieval şi modern şi, mai ales, despre această cezură: undeva ceva se rupe şi cum ne explicăm această ruptură. Istoria românilor este încă plină de întrebări, întrebări la care sunt chemaţi istoricii, dar, mă rog, nu numai, orice minte creatoare românească să răspundă ca dovadă că avem marea dezbatere despre cumani şi cumanitate, între Neagu Djuvara şi, aş spune, aproape restul istoriografiei româneşti. Dar atâtea alte teme, care sunt reluate acuma, spre exemplu, e o mare polemică în jurul Mitropoliei Moldovei în secolul XV şi a rolului ei împotriva sau în sânul Patriarhiei Ecumenice, ceea ce este foarte important. O Mitropolie a Moldovei în sânul Patriarhiei Ecumenice arată ancorarea Moldovei Medievale, evident, şi a Ţării Româneşti în sistemul politic al Patriarhiei Ecumenice. Şi că integrarea în sistemul otoman avea şi o dimensiune religioasă, deci ea nu a fost numai un fel de compromis: s-a plătit tribut, s-au bătut, s-au bătut şi pe urmă au plătit tribut. La un moment dat, a fost o alegere politică care ţinea şi de apartenenţa de această sferă religioasă care era Patriarhia Ecumenică.”

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Un a propos, cum v-ar întreba elevul din ultima bancă. Noi, când învăţăm istoria românilor, pentru ce o învăţăm, ca să ne mândrim ori ca să vedem şi greşalele noastre, ca să le iertăm greşiţilor noştri?

Petre Guran: „Sigur că învăţământul istoric are o dimensiune identitară şi de construcţie identitară. Aş spune nu numai că evidenţa o impune, deci nu poţi să negi acest lucru, dar nici nu este un lucru rău în sine. Fiindcă toţi ne formăm, înainte de a fi avut educaţie naţională, fiecare tânăr, copil îşi avea educaţia lui familială. Şi el se forma din ceea ce îi povesteau acasă, din ceea ce se povestea acasă. Cei şapte ani de acasă, foarte importanţi, fiindcă atuncea preiei ceea ce sunt părinţii tăi, deci, tu devii o continuitate a lor.”

Europa Liberă: Da, şi în familie se procedează la fel, nu se spune că bunicul, în timpul foametei, a fost canibal. Se spune doar că a fost un om de treabă şi gospodar...

Petre Guran: „E adevărat. Există atât în familie, cât şi în naţiune o tendinţă către cosmetizarea trecutului.”

Europa Liberă: De aici întrebarea mea: cum să facem ca lecţia de istorie, istoria românilor, eventual, să nu fie lecţie de patriotism doar, în accepţiunea sovietică?

Petre Guran: „Aicea îmi puneţi o întrebare la care nu am un răspuns clar. Fiindcă, pe de o parte, din punctul meu de vedere, naţiunea este încă un catehon, ceva ce opreşte – e un termen grecesc, pe care îl traduc acuma – deci este acel lucru, acel ceva ce opreşte o globalizare deformantă. Identităţile noastre trebuie să se construiască în cercuri concentrice din care face parte naţiunea. Deci clar, şi acuma vorbeşte nu directorul pentru încă 2 săptămâni al Institutului Cultural Român, ci gânditorul din mine, chiar crede că cercul acesta în construcţia identităţii fiecăruia îşi are locul lui acolo (nu?), că ai familia, ai naţiunea, după aceea ai umanitatea, şi după aceea ai spiritualitatea şi aşa mai departe. Evident mă gândesc „mai departe”, adică până la divinitatea din om, perspectiva divinizării, regăsirii în Dumnezeu. Ei, aşa aş pune eu întrebarea: cum faci ca în acest cerc al naţiunii să fii sincer, adică să nu fii mincinos? Fiindcă în evaluarea bunicului sigur că trebuie să intre şi toate culorile din care a fost făcută viaţa lui. Iată vedeţi, când facem parastasul morţilor din familie, ne rugăm pentru iertarea păcatelor. Dacă credem că aceasta este numai o formulă rituală, fără legătură cu persoana în cauză, atuncea degeaba ne rugăm, atuncea chiar nu are nicio eficacitate acel ritual în plan spiritual, e numai, mă rog, o tradiţie, un ceva pe care îl facem din automatism.
Aşa cum se întâmplă, din păcate, eu citez foarte des acest exemplu, în familii
descreştinate deja, profund descreştinate, mai e câte o femeie care posteşte vinerea, nu mai ştie nici ea de ce, dar aşa a prins de la mama ei şi mama ei a prins de la bunica ei, postesc vinerea. Nu le dă prin cap să meargă duminica la biserică, dar postesc vinerea. Ei, tot aşa şi parastasele: dacă nu înţelegem că, rugându-ne pentru păcatele celor adormiţi, noi chiar ne referim la ceva real, atuncea degeaba ne rugăm.
Aicea e o altă temă pe care eu am introdus-o în dezbaterea de idei, la USM, în cadrul acestui masterat, în cadrul unui colocviu despre violenţa în Balcani şi anume că faptul că marele păcat, marea greşeală pe care o purtăm cu noi şi pe care trebuie, la un moment, dat să o ispăşim, în primul rând, să o recunoaştem, este violenţa reciprocă. Şi atuncea, cum spuneţi dumneavoastră, aţi mers la cazul extrem, e adevărat, cazul acesta extrem ne explică, adică e o metaforă care stă şi pentru cazurile mai particulare. Şi atuncea păcatele, erorile, greşelile acestor strămoşi, dacă le recunoaştem, dacă ne rugăm pentru ele, sigur că acestea ne vor ajuta să devenim noi oameni mai buni. Deci, vă dau dreptate, într-adevăr trebuie privită istoria nu cu bunele şi cu relele, ci cu adevărul care este în ea. Vreau să vă mai spun un lucru: că, pe lângă capacitatea de a înţelege binele şi răul dintr-o istorie, din păcate, scrisul istoric acuma, nu ceea ce s-a întâmplat într-adevăr, ci scrisul istoric, în, cel puţin, ultimii 70 de ani, a fost practicat la un mod ideologic, ca pledoaria pentru o cauză.”

Europa Liberă: Adică cu politrucul? Cu politrucul spate?

Sediul Sfatului Ţării, Chişinău, unde pe 27 martie 1918 a fost votat Actul Unirii Basarabiei cu România. Astăzi unul din blocurile Academiei de Arte

Sediul Sfatului Ţării, Chişinău, unde pe 27 martie 1918 a fost votat Actul Unirii Basarabiei cu România. Astăzi unul din blocurile Academiei de Arte

Petre Guran: „Uneori cu politrucul în spate, alteori cu politrucul în tine. Avem cazul extrem: politrucul în spate sau în jurul tău, care te obligă, dar aicea e răspunsul lui Gheorghe Brătianu: „Nu, prefer să mor”. Deci, lui Gheorghe Brătianu, la un moment dat, i s-a oferit – era în închisoare – i s-a oferit şansa de a ieşi, de a fi reintegrat în Academie, cu preţul de a scrie o istorie a Basarabiei, în care să arate că Basarabia este un teritoriu slav.”

Europa Liberă: Legitim aparţinând ruşilor.

Petre Guran: „Legitim aparţinând ruşilor. El a spus: „Nu, nu, nu. Ştiu la ce să mă aştept”. Probabil că nu ştia că moartea îi va fi atât de chinuitoare... Dar, cum să vă spun, aceea e una şi treci peste ea şi, odată ce ai trecut pasul acela, ţi-e mult mai bine. Şi, în orice caz, lui Gheorghe Brătianu i-a fost mult mai bine, într-o perspectivă foarte spiritualistă, pe care eu o îmbrăţişez, dumneavoastră ştiţi acest lucru. Acuma, de la răspunsul ferm al lui Gheorghe Brătianu până la colaboraţionismul deplin, adică până la integrarea politrucului în tine, sunt multe grade de alegere, adică sunt diferiţi istorici, unii care au avut mici compromisuri, medii, mai mari, până la a îmbrăţişa, cum am spus, o cauză şi deci a fi profund necinstit, în scrisul tău istoric: a alege întotdeauna informaţiile care îţi convin, a le lăsa pe celelalte, a ascunde chiar, a bloca arhive – e alt aspect decât cel pe care l-aţi evocat dumneavoastră. Deci scrisul istoric, care are ca scop să demonstreze o anumită cauză, un anumit punct de vedere. Dar nu e un punct de vedere, ci e o alegere de astăzi, care încearcă să fie legitimată prin trecut. Eu aş spune că astăzi, în plus, avem şansa să ne eliberăm de acest scris istoric şi, deci, de politrucul din noi. Sigur că politrucul acesta s-a îmblânzit cu timpul, numai a rămas undeva, culmea (!) în interiorul istoricilor de astăzi din mai toate ţările fostului lagăr socialist, dar şi în istoriografia occidentală care a fost foarte marxistă lungă vreme. Ee, care este şansa? Că astăzi alegerile politice nu se mai fac în funcţie de acest trecut şi nu mai au nevoie de justificarea trecutului. Suntem într-o o cu totul altă paradigmă politică decât cu 100 de ani sau chiar cu 50 de ani în urmă. Şi atuncea nu mai ai nevoie... poţi să spui: „Trecutul a fost aşa cum este. Iar alegerea mea este astăzi, fiindcă e o alegere politică, bazată pe raţiune, pe preferinţa pentru un sistem politic mai degrabă decât pentru altul, pentru un sistem economic mai degrabă decât pentru altul”. Deci toate argumentele mi le pot trage din prezent, fără să am nevoie să-mi construiesc genealogia deciziei mele, o genealogie fictivă, o genealogie apologetică.”

Europa Liberă: Şi neapărat cu blazon.

Petre Guran: „Da.”

Europa Liberă: Vreau să vă întreb despre un proiect foarte cunoscut, Casa Zemstvei. Ce e cu ea?

Petre Guran: „E un proiect care poate continua. Are toate datele pentru a fi continuat şi chiar suntem, mă rog, acuma...”

Europa Liberă: În câteva cuvinte, vă rog să le amintiţi ascultătorilor ce presupunea acest laborator de restaurare.

Petre Guran: „Vă spun că am ajuns la o formulă care îl face mult mai ieftin ca proiect decât părea la început, decât îmi părea chiar mie la început. Foarte pe scurt. Este ideea restaurării unui ansamblu de clădiri din centrul Chişinăului, un ansamblu de mari dimensiuni, din păcate, care este condamnat la degradare astăzi din cauza faptului că este inutilizabil în starea în care este şi, cu cât îl laşi, cu atât se strică mai mult. Ce propuneam e ca ICR-ul să devină, dacă vreţi, motoraşul unui ansamblu de proiecte care să-şi găsească loc în acest spaţiu. 4 proiecte, ca titlu aşa, erau, în primul rând, un muzeu interactiv, un muzeu-atelier, din faza de restaurare, ar fi fost un şantier vizitabil, un şantier-şcoală. Ulterior, o parte din clădire urma să funcţioneze ca ateliere de dulgherie, de ţesătorie şi, eventual, de olărit şi feronerie. Spun eventual, fiindcă aceasta depinde de elemente tehnice pe care încă nu le controlez.”

Europa Liberă: Pentru a se reface aceste meşteşuguri sau de ce?

Petre Guran: „Exact, exact. Care sunt zonele în care vroiam să intervin prin aceste ateliere? Unu este prin dulgherie, este arta folosirii reale a lemnului atât în construcţie, cât şi în mobilier, în design-ul interior sau în mobilierul propriu-zis, începând cu restaurarea pieselor existente, dar şi până la revenirea la lemn ca piesă de construcţie.”

Europa Liberă: Adică anti-termopan, da?

Petre Guran: „Anti-termopan şi anti-făţărnicia arhitecturală. Nu ştiu dacă aţi observat, şi în Chişinău a ajuns această modă a căpriorilor falşi. Deci lemnele acelea nu mai ţin nimic. Ele sunt puse acolo numai de decoraţie, amintind că o dată...”

Europa Liberă: ... de flori de cuc...

Petre Guran: „De flori de cuc. E culmea ridicolului.”

Europa Liberă: Hai să vă întreb şi aicea să îmi faceţi o paranteză, de ce este atât de important să reconstruiţi Casa Zemstvei? De ce este atât de important să aveţi clădirea autentică, dacă ea este numai moloz?

Petre Guran: „Trec direct la esenţă. Modul de a construi, acesta vechi, este mai sănătos şi mai puţin agresiv decât cel modern. Descoperim că în domeniul construcţiilor am dat-o în bară masiv. Redescoperirea trecutului este o urgenţă pentru calitatea vieţii, deci nu numai că aş spune să restaurăm de dragul pietrei vechi casele vechi, ci să le restaurăm, ca să redescoperim cum se făceau.”

Europa Liberă: Demult vroiam să vă întreb şi acuma mi-aţi dat ocazia. Bag de seamă că dumneavoastră, în general, sunteţi cam anti-globalist, nu doar în materie de beton şi termopan.

Petre Guran: „Nu ştiu dacă sunt anti-globalist. Dar recunosc faptul că noi trăim totuşi în trup şi într-un context. Trebuie să spun: deşi viaţa m-a pus să călătoresc mult, relativ mult, am detestat plecările. Nu-mi place să-mi fac bagajele, nu-mi place să părăsesc un loc şi atuncea întotdeauna am suferit, dar, mă rog, cu tot cu suferinţă, a fost un alt motoraş care m-a dus, după cum ştiţi, în Franţa, întâi, la Paris, la München, la Princeton, în cele din urmă, şi în multe alte locuri, pentru perioade mai scurte, menţionez locurile în care am trăit. Cu toate acestea, ştiu că trebuie să locuieşti într-un loc. Şi experienţa aceasta mi-a mai dat încă un sentiment: dacă îţi dai silinţa să cunoşti în detaliu un loc, capeţi acelaşi orizont, aceeaşi bogăţie de trăiri, ca atuncea când fugi, dacă nu chiar mai mare, decât atuncea când fugi din loc în loc şi te duci să vizitezi toate minunile pământului. Dar făcând-o evident în grabă, fiindcă tot o viaţă avem şi tot 24 de ore într-o zi. Deci, la un moment dat, o reducere a eforturilor noastre de expansiune teritorială individuală, adică de cunoaştere, de plimbare, de experienţă exotică, dacă pe toate acestea le reducem, ceea ce câştigăm prin timpul pe care nu-l mai investim în extra-teritorializarea noastră, ca să spun aşa... Când pleci undeva, nu pleci doar cu picioare şi cu eforturi, şi, mă rog, cu avionul, cu bagajele făcute, cu nesomn, ci cu tot efortul pe care îl reprezintă adaptarea într-un alt loc: o altă limbă, o altă civilizaţie, un alt fel de a fi – toate acestea îţi consumă energie, îţi omoară, de fapt, din capacitatea ta de a te bucura de viaţă – este stresul. Este cauza stresului. Şi atuncea am avut experimentul că, dacă stau liniştit într-un loc şi încep să mă interesez de detalii...”

Europa Liberă: Asta nu e Oblomov?

Petre Guran: „Devine viaţa din ce în ce mai bogată. Ei, dacă ar fi asta Oblomov... Oblomov e deja un ideal.”

Europa Liberă: A propos, lui Oblomov i s-a stârnit vorba că e un leneş, care stă la pagina 17.

Petre Guran: „Evident.”

Europa Liberă: Dar eu l-aş compara cu un Newton.

Petre Guran: „Evident. Chiar nu trebuie să ieşi din casă, ca să descoperi că pământul este rotund, aşa cum a făcut Ptolemeu care a măsurat umbra a două stele pe valea Nilului, în Egipt, la nu ştiu câţi kilometri distanţă şi a descoperit că acele umbre diferă, de unde, prelungind în jos stelele respective, a descoperit că se întâlnesc într-un punct, care e centrul pământului şi de aici a şi calculat circumferinţa pământului, fiind foarte aproape de dimensiunile ecuatorului – matematică... Deci, de multe ori, gândul nostru bate mult mai departe decât pot bate picioarele noastre şi sunt, în orice caz, foarte împotriva acestei alergături pentru spaţii exotice, care se practică în vacanţă.”

Europa Liberă: Dar sunteţi conştient de faptul că există o sumedenie de oameni care nici măcar atâta lucru nu ştiu, că pământul e rotund? Nici măcar atâta matematică nu ştiu, ca să calculeze aceste umbre de la stele. Câtă matematică ştiu e cât e profitul pe care îl vor avea la sfârşitul anului. Aceştia devin majoritari, domnule Guran.

Petre Guran: „Da.”

Europa Liberă: Nu vă sperie aceasta?

Petre Guran: „Probabil, nu mai mult decât îl speria pe Boeţiu, în secolul V, dispariţia civilizaţiei romane. Sigur că am un sentiment de întoarcere în barbarie. Numai că eu m-am născut în barbarie, în 1972, în vremea lui Nicolae Ceauşescu, în Republica Socialistă România. Cum să vă spun? Nu am niciun titlu de nobleţe. Referinţele mele sunt graţie unei memorii familiale care m-a trimis înainte de 1947, de 1945 sau chiar înainte de 1917. Referinţele mele sunt la o istorie mai veche, din care m-am hrănit, aicea trebuie să fiu onest. Sigur că pe urmă, prin citit, prin cărţi mi-am dezvoltat această memorie şi m-am dus mult mai adânc cu pasiunea mea istorică pentru Bizanţ, mult mai adânc în istorie. Dar ce vreau să spun este că aveţi, într-un fel, dreptate, până în anii ’70 faptul că şcoala era încă predată, în pofida persecuţiei şi faptului că mulţi profesori au fost izgoniţi din licee, nu mai vorbesc din universităţi, totuşi se mai simţea în învăţământ o calitate care a dispărut... Noi uităm că anii ’70 şi ’80 au fost foarte ideologizaţi, chiar dacă, la un moment dat, aici la dumneavoastră, a venit perestroika, noi ceea ce trăim astăzi sunt efectele depline ale comunismului.”

Europa Liberă: Adică acum vine valul dezmăţului?

Petre Guran: „Exact. Dacă comunismul a trăit din elitele formate din perioada pre-comunistă, noi astăzi ajungem să trăim din elitele formate în perioada comunistă... Căderea calitativă este deodată simţită, percepută.”

Europa Liberă: Deci sursa de optimism este că cei care acuma se ridică în picioare, odată vor da roade, nu?

Petre Guran: „Da, evident. Generaţia de astăzi, la un moment dat şi... mă rog, aţi spus că sunt anti-globalist, nu, scepticismul meu la valabilitatea absolută a formulei globaliste vine din faptul că, la un moment dat, trebuie să-ţi faci curat la tine acasă. O fi lumea...”

Europa Liberă: Acasă sau în cap, întâi de toate?

Petre Guran: „În cap, dacă vreţi, acasă, în universul tău mic, care poate să fie şi universul unei comunităţi politice, cum ar fi cea în Europa de mâine, de mâine foarte curând, regiunea. Eu cred că şi dumneavoastră, şi eu vom prinde perioada în care va exista un stat european în care regiunile vor fi partenerul privilegiat al puterii centrale, dacă vreţi, în care etapa naţională sau eşalonul naţional este mai degrabă o funcţie culturală decât economică...”

Europa Liberă: Doamnelor şi domnilor, aici se încheie emisiunea de astăzi, dar nu şi interviul cu Petre Guran. Cea de a doua parte am programat-o pentru emisiunea următoare şi, deci, vă spun, cu toată încrederea, pe curând.
XS
SM
MD
LG