Linkuri accesibilitate

La întrebarea „Ce fum poluează mai mult atmosfera: alb sau negru?”, răspunsul pare a fi la suprafaţă – negru –, cel puţin deoarece iese de mai multe ori pe coşul Capelei Sixtine, chit că anume în cazul fumului alb se amestecă nişte substanţe chimice ce-i conferă culoarea respectivă. Altfel spus, aparenţele sunt înşelătoare, şi nici nu de azi, de ieri durează disputa celor două culori antagonice (pentru noi – în Evul Mediu, acestea erau albul şi roşul, aproape ca-n… războiul civil din Rusia postrevoluţionară).
Cum toată lumea stă cu ochii pe coşul Capelei Sixtine, m-am gândit să scurtez aşteptarea povestindu-vă despre culoare, în accepţia teologilor. O fac cu gura lui Michel Pastoureau, autorul studiului Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012, din care voi reproduce – pe post de tălmaci! – un fragment esenţial pentru înţelegerea lumii în care trăim:

„Pentru teologia medievală, lumina este singura parte a lumii sensibile care este în acelaşi timp vizibilă şi nematerială: ea este vizibilitatea inefabilului şi, ca atare, emanaţia lui Dumnezeu. De unde şi întrebarea: şi culoare, este şi ea nematerială? Este şi ea lumină, sau cel puţin fracţiune a luminii, cum afirmă mai mulţi filosofi ai Antichităţii şi ai Evului Mediu timpuriu? Sau este materie, simplu înveliş ce acoperă obiectele şi corpurile? Toate problemele teologice, etice şi chiar sociale pe care şi le pun oamenii din Evul Mediu apropo de culoare par să se articuleze în jurul acestor întrebări.
Pentru Biserică, miza este de cea mai mare importanţă. În cazul în care culoarea este o fracţiune a luminii, ea participă ontologic la divinitate, deoarece Dumnezeu este lumină. A căuta să extinzi în lumea de jos locul culorii înseamnă a diminua tenebrele pentru a spori lumina, şi deci domnia lui Dumnezeu. Căutarea culorii şi căutarea luminii sunt aşadar de nedespărţit. În schimb, în cazul în care culoarea este o substanţă materială, un simplu înveliş, ea nu constituie deloc o emanaţie a divinului, ci din contră un artificiu inutil adăugat de om la Creaţie: şi atunci era trebuie combătută, alungată din Templu, exclusă din cult, fiind în acelaşi timp inutilă şi imorală, dăunătoare chiar, căci jenează înaintarea omului păcătos la întâlnirea cu Dumnezeu.
Aceste întrebări nu sunt doar pur teologice. Ele au şi o miză concretă, o influenţă asupra culturii medievale şi a vieţii cotidiene. Răspunsurile ce se dau determină locul culorii în mediul înconjurător şi comportamentul creştinului: locurile pe care le frecventează, icoanele pe care le contemplă, hainele pe care le îmbracă, obiectele pe care le manipulează. Ele condiţionează, mai cu seamă, locul şi rolul culorii în biserici şi în practicile legate de cult. Or, din Antichitatea târzie şi până la sfârşitul Evului Mediu, aceste răspunsuri au fost foarte diferite. În discursurile şi în faptele lor, teologii şi prelaţii s-au arătat când favorabili culorii, când ostili. După anul o mie, totuşi, în ciuda unor excepţii notabile (Sfântul Bernard, de pildă), majoritatea prelaţilor ctitori de biserici sunt cromofili, iar această cromofilie, dintre care cea a abatelui Suger (1081-1151) rămâne cea mai renumită, impregnează în profunzime perioada romană. La orizontul anilor 1130-1140, atunci când îşi reconstruieşte biserica abaţială din Saint-Denis, Suger se numără printre acei care gândesc că Dumnezeu este lumină, deci că şi culoarea este lumină şi că nimic nu-i prea frumos pentru serviciul divin. Toate tehnicile şi toate suporturile – pictură, vitraliu, email, orfevrărie, stofe, pietre preţioase – sunt aşadar solicitate pentru a face din noua sa biserică abaţială un templu al culorii, dat fiind că bogăţia şi frumuseţea, necesare întru glorificarea lui Dumnezeu, se exprimă prin culoare. Pentru el, aceasta este înainte de toate lumină (de unde şi importanţa acordată vitraliilor), şi abia apoi materie.
Această opinie, care revine de nenumărate ori în scrierile lui Suger, în special în tratatul său De consecratione, redactat pe la 1143-1144, este împărtăşită de majoritatea prelaţilor, nu doar în secolul al XII-lea, ci şi într-o tranşă cronologică mai largă, în mare începând cu epoca lui Carol cel Mare şi până la cea a lui Ludovic IX cel Sfânt. Sainte-Chapelle din Paris, de exemplu, terminată în 1248, este încă gândită şi concepută plenar drept un sanctuar al luminii şi al culorii. Raportate la scara bisericilor din Creştinătatea romană, atitudinile contrare, ostile culorii – cea a cistercienilor, de exemplu –, sunt minoritare. Pretutindeni, sau aproape pretutindeni, bisericile au raporturi privilegiate cu culoarea deoarece, asemenea luminii, culorile alungă tenebrele şi, drept rezultat, extind aici în lumea de jos partea divinităţii.
O atare atitudine ne face să ne întrebăm asupra locului negrului în ordinea culorilor. Dacă pentru majoritatea prelaţilor şi teologilor din Evul Mediu de mijloc culorile se opun tenebrelor, atunci negrul – culoarea tenebrelor – nu este de fapt o culoare. Ba chiar este ceva contrar. Oare asistăm în cazul de faţă, începând cu epoca romană, la premizele unei opinii destinate să se dezvolte mai târziu, mult mai târziu, mai întâi la câţiva pictori ai Renaşterii italiene, apoi la marii reformatori protestanţi ai secolului al XVI-lea, în sfârşit la majoritatea oamenilor de ştiinţă ai epocii moderne şi contemporane? După anul o mie, în tot cazul, atare opinie constituie o noutate. Absentă din teoriile antice despre natura culorilor, abia dacă avută în vedere pe durata Evului Mediu timpuriu, ea pare să se manifeste pentru prima oară la răscrucea secolelor al XI-lea – XII-lea, fiind legată de o nouă teologie a luminii. Câteva decenii mai târziu, aceasta din urmă va da naştere primelor catedrale gotice, apoi va constitui fermentul tuturor speculaţiilor savante din secolul al XIII-lea cu privire la problemele de optică şi de natura fizică a luminii….”

Închei aici – chit că înainte „mult mai este” (de pildă, Disputa călugărilor: alb contra negru) –, nu înainte de a pune o întrebare provocatoare: „Şi dacă va fi ales un papă african, ce culoare va avea fumul?”

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG