Linkuri accesibilitate

Exportul de civilizaţie balcanică pare să-i fi speriat pe mulţi care au decis că se pot lipsi de mâna de lucru venită dinspre România şi Bulgaria.


România trage de porţile Occidentului de-i strică somnul şi zăvoarele. Trebuie să mai stea un an afară, în vremuri de modificări climatice majore. Iar viitorul sună a gol. Exportul de civilizaţie balcanică pare să-i fi speriat pe mulţi care au decis că se pot lipsi de mâna de lucru venită dinspre România şi Bulgaria.

Miniştrii de interne şi de justiţie ai ţărilor din Uniunea Europeană s-au pus de acord că încă nu ştiu ce să facă în cazul acestor ţări şi că trebuie să amâne acceptarea lor în spaţiul Schengen. Oficialii din Germania, Finlanda şi Olanda i-au convins pe ceilalţi că ar fi mai bine pentru toată lumea să aştepte pentru a vedea noul raport al Mecanismului pentru Verificare şi Cooperare, care va fi făcut public în decembrie, acest an. Asta e, deocamdată pe poarta Schengen nu intră decât mingile fotbaliştilor de la Steaua.

După cum ştim, anteriorul raport, puternic influenţat de criza politică din vara lui 2012, de afilierea politică a comisarilor decidenţi, de valurile tulburi de informaţii venite din ţară, dar şi de haosul şi nesiguranţa care au dominat din ianuarie până în decembrie trecut România, a amânat scadenţele spunând că aşteaptă rezultate la solicitările făcute de Comisia Europeană.

De partea cealaltă a Dunării, parcă pentru a-i convinge pe indecişi că Balcanii sunt o zonă instabilă seismic, siamezii noştri europeni, bulgarii, au ieşit zilele trecute din nou în stradă împotriva marilor companii de utilităţi, într-o serie de violenţe care amintesc de sângeroasele manifestaţii din iarna lui 1997 când luptele de stradă declanşate de costurile ridicate ale vieţii pe vreme de iarnă şi sărăcie au dus la schimbarea guvernului socialist al lui Videnov.

În mod oficial, românii au fost din nou opriţi la graniţa spaţiului Schengen pentru că nu ştiu, nu pot sau nu vor să-şi rezolve problemele care ţin de siguranţa frontierelor şi de corupţia la nivel înalt. Înăsprirea controalelor pe frontiera de est naşte întrebarea legitimă: cum ar putea creşte siguranţa graniţei răsăritene fără a leza demnitatea şi sentimentele frăţeşti ale românilor de peste Prut? Şi, pe de altă parte, cum ar putea politicienii, avându-i în spate tocmai pe cei pentru care existenţa graniţelor este sursa principală de bună-stare, să lupte pentru frontierele volatile ale spaţiului Schengen? Unii consideră că nesiguranţa controlului la graniţă şi corupţia sunt îngrăşământul natural al pepinierei de politicieni care au umplut parlamentul. Nu degeaba românii conduc în topul parlamentarilor corupţi.

După alegerile din decembrie în Parlament au ajuns 27 de aleşi condamnaţi, arestaţi, incompatibili şi cercetaţi penal. Şi avem în Parlamentul European, pe lângă chiulangii şi xenofobi, un parlamentar care nu se dă dus, deşi corupţia lui a fost demonstrată şi, în alte cazuri similare, penalizată. Încercarea politicienilor de obţine o imunitate mai mare prin îngreunarea anchetelor de corupţie şi conflict de interese ale procuraturii, chiar dacă eşuată, nu a făcut decât să stârnească nemulţumirea comisarilor europeni.

Pe de altă parte, exporturile româneşti de corupţie şi criminalitate în ţările europene au împins statisticile în zona roşie, de risc. Corupţia, care face parte, în mod natural, din peisajul unei ţări unde meritele de grup (politic, profesional sau infracţional) sunt infinit mai valoroase decât cele personale, a pătruns adânc în ţesuturile sociale şi s-a diversificat, inventivă şi plină de resurse ca metastazele. O parte din baronetul local este parazitată de interlopi care-şi cumpără puterea cu bani negri bine albiţi de licitaţiile statului. Corupţia din vamă este complementară ingeniozităţii acestor importatori informali, care alimentează cu produse de contrabandă o bună parte a pieţei de ţigări, alcool şi carne vie.

Prietenii cei mai apropiaţi ai omului politic sunt marii consumatori ai banului public care ajută din plin moara de tocat bancnote, mestecând şi ei câte-un coltuc uitat prin buget. Şi n-ar fi de mirare să vezi că, în organigrama zgârcită a acestor firme, îşi astâmpără foamea şi păsări-sanitar din gospodăria politicienilor – un verişor, o nepoată, un vecin şi nelipsiţii amici, ca răsplată pentru complicitate... De aceea e curios că, de pe lista incompatibilităţilor, lipsesc prietenii care trebăluiesc prin subsolurile economiei.

Reţelele de influenţă sunt mai puternice ca grupurile infracţionale pentru că nepotismele, favoritismele şi excesele de putere pot fi ţinute la limita inferioară a legii, rămânând totuşi eficiente. Justiţia încearcă zadarnic să le demanteleze. Prietenia, amiciţia, cumetria, năşitul nu sunt penale, dar sunt extrem de profitabile.

Cert este că reforma justiţiei se face cu o întârziere neconvingătoare şi, pe alocuri, dubioasă, provocată de tensiunile şi inerţiile sistemului. Cazul Adrian Năstase a devenit singurul trofeu al calităţii din vitrina justiţiei şi este arătat cu toate ocaziile, dându-i fostului lider PSD un prestigiu tot mai mare şi un viitor politic sigur, într-un partid care i-a făcut deja statuie de martir. Stângăciile justiţiei şi manipulările presei au transformat un banal caz de corupţie (şi-acesta discutabil, dacă e să ne luăm după justificările judecătorilor) într-un proces politic în care cel mai serios contracandidat al lui Traian Băsescu la preşedinţie pare să fie pedepsit pentru îndrăzneală. De vină nu sunt doar judecătorii, ci şi faptul că, din cauza intereselor, presiunilor şi haiduciei generalizate, justiţia se face în mare măsură informal, pe căi atipice, cu bileţele, telefoane roşii, ridicări de sprânceană, pe prima pagină a ziarului, la televizor sau pe culoarele Parchetului. Chiar şi în cazul recursului la decizia de eliberare a lui Adrian Năstase, DNA a invocat articole de presă şi însemnări făcute pe blogul personal al fostului prim-ministru, iar încercarea de a dovedi că fostul lider PSD este incorigibil este eclipsată de impresia că procurorii cer pedepsirea lui pentru delictul de opinie.

În justiţie nu sunt clare nici până acum ierarhia decizională, responsabilităţile. Sub pretextul libertăţii şi independenţei justiţiei, piesele-cheie ale mecanismelor de aplicare a legii au devenit autonome şi adversare, luptându-se pe influenţă şi putere. Printr-o iluzie optică, judecătorii au devenit captivii procuraturii, iar puterea legii a devenit, în principal, puterea procurorilor, ca pe vremea proceselor-spectacol, deşi Ministerul public este subordonat celui al justiţiei. Şi, eternizând dezordinea sistemului, Traian Băsescu tergiversează disputa pentru conducerea Parchetului general şi a Direcţiei Anticorupţie, vizibil iritat că CSM a pierdut controlul numirilor.

De fapt, la ce ne-am fi putut aştepta după ce a dat de toţi pereţii cu judecătorii, arătând cu degetul cazurile de corupţie şi lâncezeala sistemului, chiar şi în locuri şi momente în care nu era cazul s-o facă. Tot el, preşedinte-jucător, este cel care a stabilit ierarhia justiţiei, aducându-i în prim-plan pe magistraţii-jucători, adică pe procurori, şi împingând CSM-ul, aşa contestat şi disfuncţional, în fruntea reformei din justiţie. Multe dintre aceste accente sunt interpretări pesonale ale legilor şi nu fac decât să mărească presiunea în interiorul sistemului.

În fumul tămâierilor, propagandei şi al gazelor de luptă, e greu de găsit un ochi lucid. Politicienii români se comportă de parcă efortul de aderare, în 2007, la Uniunea Europeană ne-ar fi epuizat istoric. Aderarea este, după cum se pare, tichetul de pensie pe baza căruia primesc diverse gratuităţi sau ajutoare. Ar trebui ca etapele următoare de calificare, cred ei, să decurgă de la sine, ca un drept câştigat, chiar dacă România circulă cu avaria pusă.

De altfel preşedintele, care în 2011 îşi legase destinul politic de intrarea în spaţiul Schengen, a fost primul care a trimis o replică acidă pe adresa statelor care se împotriveau aderării, iar guvernul Boc trecea chiar la măsuri comice de blocare a importurilor olandeze de lalele. Astăzi, ceva mai matur sau poate doar pentru că a pierdut majoritatea parlamentară şi guvernul, îi întreabă retoric pe parlamentari dacă sunt dispuşi la sacrificii pentru aderare. Unii politicieni cred chiar că şi statul pe loc face bine la sănătate. Măcar să nu privim în jos, ci înainte. Alţii, în schimb, sunt de părere că am putea găsi alternative şi că întârzierea aderării ar trebui să ne reorganizeze priorităţile.

Până să fie un gest de înţelepciune, acest euroscepticism este periculos, într-o ţară în care mulţi au rămas cu impresia că referendumul de vara trecută împotriva preşedintelui a fost invalidat din pricina intervenţiei preşedintelui Comisiei europene la solicitarea lui Traian Băsescu.

Şi devine tot mai evident că miza alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale de anul viitor va fi tocmai confruntarea între europenismul nostru nu de puţine ori ipocrit şi vocal, pe de-o parte, şi pe de alta, retorica suveranităţii tămâiată cu euroscepticism şi ceva naţionalism, să fie şi steagul secuiesc bun la ceva.
XS
SM
MD
LG