Linkuri accesibilitate

„Aici Mircea Carp, s-auzim numai de bine!”


Detaliu de pe coperta volumului „Aici Mircea Carp, s-auzim numai de bine!”, editura Polirom, 2013.

Detaliu de pe coperta volumului „Aici Mircea Carp, s-auzim numai de bine!”, editura Polirom, 2013.

Ileana Giurchescu în dialog cu Mircea Carp despre exil, patriotism și emisiunile de radio americane către România.



Vasile Botnaru: În ediţia de astăzi vă propun să ascultaţi un interviu realizat de colega mea de la Praga, Ileana Giurchescu, cu unul dintre coloşii Europei Libere. Ascultătorii cu experienţă îi vor recunoaşte lesne vocea, iar cei mai tineri vor avea prilejul să răsfoiască manualul de istorie.

Ileana Giurchescu: „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!” – un salut care a însoţit generaţii de ascultători ai Vocii Americii sau Europei Libere şi îi care aparţine lui Mircea Carp. Domnul Carp, cum l-am numit din prima zi, când am venit la Europa Liberă, pentru mine, începătoarea de la mijlocul anilor ’80, secolul trecut, domnul Carp era unul din stâlpii Europei Libere, cu programul său de politică externă, actualitatea internaţională. Aşa că, la început, am ignorat total cariera sa, cel puţin, la fel de impresionantă de la Vocea Americii. Domnul Carp a împlinit, la începutul acestui an, 90 ani. Şi publică la editura Polirom de la Iaşi autobiografia întitulată cum altfel decât „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!” Domnule Carp, aţi plecat din România cu 65 de ani în urmă.

Mircea Carp în tinerețe

Mircea Carp în tinerețe

Mircea Carp: „În 30 sau 31 ianuarie 1948 abdicase regele, în 27 decembrie, eu eram – deşi fusesem eliberat de la închisoare – eram în domiciliu forţat oarecum, în Bucureşti. Şi totuşi gândul meu era să mă duc, nu mai aveam ce face în România, nu-mi reuşiseră anume chestiuni, să ajung până în munţi şi atuncea m-am hotărât să mă duc totuşi în exil, să mă duc în Occident, unde, împreună cu ceilalţi români care se aflau acolo, îmi doream să particip la activitatea exilului.”

Europa Liberă: Şi aţi ajuns în ’51 în Statele Unite?

Mircea Carp:
„Da, cu o trecere foarte plină de aventuri în frontiera dintre România-Ungaria, din Ungaria în Austria, în zona sovietică şi pe urmă în zona americană la Salzburg.”

Europa Liberă: De atunci, trăiţi, dacă pot să spun, numai în exil?

Mircea Carp:
„De atunci am trăit în exil, sigur că da. De aici am trăit în exil, am colaborat cu autorităţile americane de la Salzburg, dar, în acelaşi timp, am fost activ în activitatea exilului românesc din Salzburg şi din Austria, în special, din zona americană, unde mă găseam. În ’51, mai ales, după ce am avut marea dezamăgire cu încheierea războiului din Coreea, fără niciun rezultat pozitiv pentru noi, în special, indirect sigură că da, pentru Europa de Răsărit, am hotărât să accept invitaţia care mi-a fost făcută de către autorităţile americane de a mă refugia, de fapt, de a emigra în Statele Unite ale Americii, unde am ajuns în vara lui 1951. Am lucrat destul de repede, am început să lucrez la Vocea Americii, mai întâi, dar numai ca freelancer, şi să lucrez la Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă, care era organizaţia umbrelă ce acoperea activitatea postului de radio Europa Liberă şi activitatea de presă, şi propagandă a aceleiaşi organizaţii.”

Europa Liberă: Putem spune că exilul dumneavoastră a fost mereu legat de Europa Liberă, chiar dacă nu eraţi încă la München, în Germania?

Mircea Carp la microfonul Vocii Americii

Mircea Carp la microfonul Vocii Americii

Mircea Carp: „Într-o parte de timp, de când am ajuns în America, cum spuneam în ’51, şi până când am trecut la Vocea Americii în ’55 sau ’54, am lucrat la Europa Liberă, la Departamentul de Presă, fiind editorul publicaţiei lunare, care se chema „Cronica românească” în care era trecută întreaga activitate a regimului comunist din România şi a relaţiilor acestui regim cu străinătatea, atât cu date, cât şi cu articole şi, mă rog, discuţii cu diferite persoane.

La Vocea Americii eram la început numai speaker, eram doar crainic, da, am avut, cum am mai avut de mai multe ori în viaţă noroc, cel puţin, la început, pot să spun. Crainicul principal al Vocii Americii la acea dată s-a îmbolnăvit şi am fost chemat telefonic de către directorul Departamentului românesc, care era Şerban Vălimărescu, fost ofiţer în armata americană, care a fost şi cu o misiune americană în România, m-a chemat să vin să-l înlocuiesc, dacă mă încumet, să vin şi să vorbesc, de data aceasta live, adică să citesc ştiri şi nu să mă ocup numai de anumite relatări, discuţii şi reportaje. Am venit şi a fost prima mea emisiune noaptea, pentru aşa-zisul Breakfast Show de dimineaţă. Şi se pare că am avut succes atuncea şi am fost trecut foarte repede pe primul post, crainicul numărul unu al Vocii Americii.

Europa Liberă: Putem spune că exilul dumneavoastră a fost legat mereu de politică şi de jurnalism, de jurnalismul politic?

Mircea Carp:
„Da, sigur că da, deşi m-am ocupat şi cultural de exilul românesc. Am căutat să mă asociez în activitatea mea şi cu diferite activităţi ale americanilor de origine română. Aceasta din momentul în care am intrat la Vocea Americii şi acolo m-am dezvoltat în aceste direcţii. Da, sigur că da, categoric am fost legat, însă în principal de politică şi de lupta noastră asupra regimului din Bucureşti, lupta noastră totuşi pentru a obţine, alături de celelalte grupuri naţionale, cehi, maghiari, polonezi, şi în colaborare cu autorităţile americane, dar, în primul rând, cu Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, de care vorbeam mai înainte, şi cu alte organizaţii. Se formaseră comitetele naţionale ale diferitelor naţionalităţi şi am lucrat, am colaborat şi cu Comitetul Naţional Român, bineînţeles. Dar, în principal, activitatea mea era cea de la Vocea Americii, unde de la crainic am ajuns, într-o bună, zi şef al secţiei româneşti.”

Europa Liberă: Când vă gândiţi la toţi aceşti ani de exil, care au fost momentele, mai bine zis, experienţele pozitive ale exilului?

Mircea Carp, Regele Mihai, Nicolae Stroescu-Stănișoară în sediul Europei Libere de la München

Mircea Carp, Regele Mihai, Nicolae Stroescu-Stănișoară în sediul Europei Libere de la München

Mircea Carp: „A fost începutul, când, odată cu abdicarea regelui, exilul, regele venind şi el în exil, activitatea exilului românesc a căpătat o nouă amploare, o nouă constituţionalitate, cum am numit-o într-un articol, care apare şi în cartea mea. Adică acuma regele, factorul constituţional, era cu noi în exil, deci noi puteam să colaborăm cu el şi el să colaboreze cu noi. A fost la început o colaborare foarte rodnică, cu vremea însă au apărut mici probleme, mici probleme divergente de activităţi care nu au convenit altor grupuri. Şi atuncea a rămas, de fapt, numai Comitetul Naţional Român şi cu foarte multe organizaţii româneşti din exil, care au colaborat cu Maiestatea Sa.”

Europa Liberă: Acesta a fost unul din momentele pozitive, de vârf, ale experienţei de exil?

Mircea Carp:
„Eu zic că a fost un moment foarte interesant, atractiv al exilului românesc pentru că, aşa cum spuneam mai înainte, toată activitatea celor care au mers cu regele şi marea majoritate a organizaţiilor au mers cu regele, această activitate acuma primea tot mai mult un accent de participare naţională la lupta pentru eliberarea României, pentru reintroducerea unei politici, a unei ţări cu drepturi democratice şi bineînţeles cu readucerea regelui pe tron.”

Europa Liberă: Şi, dacă vă gândiţi la toţi aceşti ani de exil, momente neplăcute, experienţe negative marcante au existat?

Mircea Carp:
„Experienţă negativă a fost când anumite grupuri din această unitate a exilului s-au despărţit, au mers pe drumurile lor. Multe dintre ele au mers foarte bine şi foarte frumos, numai era păcat că nu eram cu toţi împreună. Eu unul am propovăduit întotdeauna ideea unităţii şi nu a unirii. Să vă explic un moment, pentru că, după părerea mea, unirea tuturor grupurilor, a oamenilor este ceva extraordinar de greu şi în exil s-a dovedit la toţi exilaţii nemţi, pe vremea hitlerismului, care s-au dus în America, exilaţii ruşi şi bineînţeles exilaţii de mai târziu. Dar o unitate am propovăduit-o întotdeauna şi cred că pe acolo, pe unde am fost, în
Simţeam mult mai important, mult mai bine şi cu mult mai mult o unitate, adică grupuri diferite lucrând pentru acelaşi obiectiv, din când în când, decât o unire care mie mi s-a părut şi s-a dovedit a fi aşa, ca şi imposibilă.

bună parte, am şi reuşit. Adică grupuri diferite în anumite momente politice importante internaţionale, unde puteam să activăm sau, pur şi simplu, dacă vreţi sărbători naţionale, când participam toate, toate grupările dintr-un anumit oraş, sau dintr-o anumită ţară, sau anumite evenimente culturale importante. Am făcut lucrul acesta, pentru că simţeam mult mai important, mult mai bine şi cu mult mai mult o unitate, adică grupuri diferite lucrând pentru acelaşi obiectiv, din când în când, decât o unire care mie mi s-a părut şi s-a dovedit a fi aşa, ca şi imposibilă.”

Europa Liberă: Dacă tot vorbim acum de grupări şi de fracţiuni, când aţi venit în Germania la Europa Liberă, aţi găsit acelaşi exil fragmentat, cum era şi în America?

Mircea Carp: „Da şi nu. Vorbim, dacă vorbim de exilul european, exilul românesc în Europa, atuncea sigur că au existat diferitele grupări care au mers pe drumurile lor. Şi iarăşi pe mine lucrul acesta nu m-a supărat niciodată, atâta vreme cât ne găseam unitari, în
momente importante ale activităţii, ale orientării României pe plan naţional, Germania, Franţa, de unde ne găseam sau chiar între noi. Nu, cred că... sigur că au fost, dacă ne gândim la anumite grupe, au fost anumite grupări de legionari care, de fapt, şi între ei erau despărţiţi şi nu se înţelegeau. Pentru organizaţiile democratice ale exilului românesc era foarte greu să colaboreze cu o mişcare care avea pronunţate accente de autoritate, de totalitarism. Dar eu zic că noi am avut aicea la München, cel puţin, momente foarte frumoase...”

Europa Liberă: Puteţi povesti câteva din aceste momente foarte frumoase?

Mircea Carp: „O expoziţie, de exemplu, de picturi şi de sculpturi ale multor exilaţi români din diferite colţuri ale Germaniei, expoziţie care a fost organizată, de fapt, chiar de soţia mea, de Gabriela. Important este că a reuşit să adune şi români, şi saşi, şi unguri, şi evrei absolut din toate categoriile. A fost una din realizările culturale de care vorbeam mai înainte care au dovedit că românii totuşi pot să fie împreună. Şi cu aceeaşi prietenie şi cu acelaşi spirit de asociere i-am primit şi pe artiştii plastici români, care au venit în scurt timp după evenimentele din decembrie, au venit aicea, în diferite colţuri ale Germaniei, dar au început cu München-ul şi am organizat pentru ei expoziţii. Au fost lucruri frumoase, de unitate românească.”

Europa Liberă: Şi dacă tot am ajuns să vorbim despre anul ’90, după revoluţie – evenimente sau cum vreţi să le numiţi – v-aţi mai simţit că eraţi în exil sau lucrurile se schimbaseră radical?

Mircea Carp:
„Sigur că s-au mai schimbat lucrurile, e clar, că urci în tren şi te duci în România. Dacă vrei să activezi în România – cum eu continuu să activez în România, scriind, ţinând conferinţe, fiind invitat la televiziune, sunt prezent la Sighet – sigur că nu se mai poate vorbi de exil, în sensul în care exista înainte, pentru că uşile sunt deschise. Uneori însă mă simt în exil, pentru simplul motiv că ceea ce am sperat, în toţi acei 45 de ani de radio de la Europa Liberă, la Vocea Americii, la diferitele organizaţii româneşti din Statele Unite sau din Europa, lucrurile nu stau chiar aşa cum mi le-am dorit şi nu numai eu.”

Europa Liberă: Şi ce aţi aşteptat, de fapt? Să o luăm de la început.

București, 24 decembrie 1989

București, 24 decembrie 1989

Mircea Carp: „Chiar despre aspectul acesta vroiam să spun. Adică poate că au fost şi aşteptări care nu şi-au avut locul. Am crezut că mult mai mult tineret, decât constat, se va alătura unei afirmări, dacă vreţi, politice, dar şi economice, culturale, româneşti, pe plan românesc, în primul rând şi pe urmă sigur că pe plan internaţional. Situaţia e diferită în România de azi, ţin seama de lucrul acesta, dar numai fiind atunci prezent acolo, de dincoace era poate mai greu şi trăiam poate cu anumite visuri, care nu erau posibil să se împlinească, trecuseră generaţii, trecuseră ani de comunism, care fără discuţie că schimbaseră mult din anumite aspecte ale mentalităţii.

Pe de altă parte, însă trebuie să spun că am găsit în acelaşi tineret anumite alte segmente, anumite alte grupuri, anumite alte grupuri de vârstă, am găsit foarte multă abnegaţie şi foarte mult interes în a se dedica unei activităţi, nu acelei politice. Găsesc aicea prea puţini tineri sunt angajaţi în viaţa politică. Dar în celelalte domenii, adică în jurnalism, de exemplu, sigur că în jurnalism, te uiţi pe de o parte şi, ca să spun aşa, îţi pui mâinile în păr şi te gândeşti: „Dar cum se poate, după douăzeci şi atâţia de ani să mai gândească cineva în felul aceasta?”

Pe de altă parte însă, sunt mulţi tineri la televiziune, la radio, în presa scrisă care au făcut mari progrese, în aceşti 20 de ani şi s-au afirmat în acest domeniu. La ţară situaţia o ştim cu toţii, mi-am închipuit, dar aici a fost iar aşa un vis, pe care ar fi trebuit să nu-l am, dar l-am avut tot timpul, cât eram în exil, că viaţa economică de la ţară va primi o amploare foarte mare, toată lumea va fi fericită că îşi are din nou pământul şi că deci duce această activitate în felul acesta. Şi aproape 50 de ani de comunism au lăsat totuşi urme, urme adânci în ce priveşte mentalitatea, în ce priveşte incompetenţa de a lucra eficace.

Sigur că nu e uşor, după 50 de ani de colhoz şi de ordin de sus deodată să te trezeşti că ai pământ. Şi pământul acela, de fapt, nu e mult, cinci hectare, cum a fost şi marea reformă din 1923. 5 hectare, mai ales, într-o societate rurală în care pământul se moşteneşte la toţi membrii familiei, cine vrea, nu numai...

În Occident, de regulă, împărţeala se face de la singurul fiu sau poate fiică, deci economic e mult mai rodnică această activitate. Dar ceea ce găsesc eu însă că e foarte greu să se schimbe, probabil, dar foarte mult, multă mentalitate în 50 de ani au lăsat-o foarte pronunţată, un foarte pronunţat fel de gândire. Şi găseşti oameni care şi astăzi, şi nu mă refer numai la oameni mai simpli, dacă îmi permiţi să spun aşa, dar chiar şi la intelectuali sau oameni din categorii superioare care mai gândesc încă într-un fel, nu comunist, nu e vorba de comunism, cu anumite urmări ale unui sistem comunist dictatorial, ale unui sistem care, mai mult sau mai puţin, îţi spune direct pe farfurie ce să faci şi cum să faci, şi să gândeşti mai puţin tu şi să ai mai puţină iniţiativă. Probabil că se vor schimba şi acestea.”

Europa Liberă: Imediat după anii ’90, la început, v-aţi aşteptat ca mişcarea monarhistă să aibă realmente succes în România?

Regele MIhai și Regina Ana

Regele MIhai și Regina Ana

Mircea Carp: „Bine, am sperat tot timpul. Şi nu consider că fac parte dintr-o grupare oarecare monarhistă. Noi am avut monarhie tot timpul, am avut voievodală cândva, princiară, domnească mai târziu şi pe urmă regală. Da, am sperat lucrul acesta, cu timpul adică. Am fost tot timpul şi m-am considerat ca un om care doresc pentru ţara noastră un sistem de guvernământ stabil. S-a dovedit că ceea ce a urmat, în aceşti 23 de ani, e departe de ceea ce am fi dorit să fie în ţară.

Noi am fost întotdeauna deprinşi să avem un rege, să avem şi pe cineva care nu să ne conducă cu decretul sau cu băţul, dar care să fie o personalitate în care lumea să se uite cu încredere, cu încredere, cu dragoste şi cu dorinţa de a colabora împreună, regele şi poporul, la ceva pozitiv în ţară. Momentul cel mare a fost, cred eu, imediat în 1990, când poate ar fi fost momentul ca să vină poate regele imediat în ţară şi, în acelaşi timp, să se poată restabili anumite structuri de monarhie. Nu s-a întâmplat, nu
Eu ţin mai departe şi consider că 10 mai este ziua, pentru că ea ne-a dat un avânt puternic ţării noastre, libertate şi regat. Când lumea ieşea la 10 mai vremea era frumoasă întotdeauna şi acesta e un mare lucru.

intru în amănunte. Dar demonstraţia din 1992, când a venit la Bucureşti, cu acel milion de oameni care a ieşit, şi milionul nu-l spunem noi, de la Europa Liberă, ci îl spun toate autorităţile şi care a fost ceva extraordinar. Şi a fost ceva extraordinar, mie mi-a amintit de serbările de 10 mai, Ziua Naţională a României. Eu ţin mai departe şi consider că 10 mai este ziua, pentru că ea ne-a dat un avânt puternic ţării noastre, libertate şi regat. Când lumea ieşea la 10 mai vremea era frumoasă întotdeauna şi acesta e un mare lucru.

L-am auzit pe Neagu Djuvara vorbind la televiziune zilele trecute, în care şi el vorbea de acest 10 mai, cum e frumos să fie, cum 12 iulie în Franţa sau în timpul când e cald, e frumos lumea poate să iasă să îşi manifeste sentimentele, să poată să danseze seara pe stradă şi aşa mai departe. Aşa a fost o atmosferă. Sigur că mulţi dintre cei un milion vedeau ceva nou, vedeau regele hulit timp de 50 de ani de presa comunistă. Totuşi au ieşit, au simţit: e cineva care ne aparţine şi în care sperăm şi în care speră atâţia români totuşi că poate să aducă o situaţie normală.”

Europa Liberă: Şi cum vă explicaţi atunci eşecul mişcării monarhiste?

Mircea Carp:
„În primul rând, nu a avut succes, pentru că regele multă vreme nu a fost în ţară. El a venit mult mai târziu, deci după ’92 şi-a ţinut, şi-a respectat cuvântul şi nu a rămas. Deşi ştim foarte bine că acel milion de oameni, să vorbim aşa, i-a spus: „Rege, nu pleca, asta e ţara ta!” Pe urmă e chestiunea că s-a tocat în râu aşa de mult, timp de 50 de ani, împotriva monarhiei şi a regelui, minciunile toate care s-au spus.

Cu vremea, regele figura, regele Mihai, mă refer acuma la el, în primul rând, a pierit tot mai mult, era tot mai departe de ţară, deşi Europa Liberă avea grijă să-i transmită mesajele şi la Vocea Americii l-am avut ca oaspete pe rege. Cred că poate era nevoie de această
Poate că treapta următoare să fie întoarcerea la monarhie.

fază, poate numai trecătoare, de republică. Dar totuşi o perioadă de timp în care să se treacă de la un sistem totalitar la un sistem democratic, cum republica este, în esenţa ei. Şi republica noastră funcţionează cum funcţionează, aceasta e altceva. Şi poate că treapta următoare să fie întoarcerea la monarhie, să vedem.”

Europa Liberă: Credeţi?

Mircea Carp:
„Eu nu mai pot decât să cred la 90 de ani. Nu mai am mult timp ca să sper. Eu acuma trebuie să cred, că, dacă nu cred acuma, atunci nu ştiu când... Dar ştiu că există multă lume. E nevoie totuşi de o mişcare sau de o personalitate, sau mai multe personalităţi care să întruchipeze clar, în văzul lumii, această reîntoarcere la monarhie. Şi atunci e posibil. Sau Nihil nisi Deo, nimic fără Dumnezeu.”

Europa Liberă: Şi acum scurt să vorbim şi despre cartea care va apare la Polirom, se numeşte „Mircea Carp, să auzim numai de bine!” Pentru ascultătorii mai tineri s-ar putea să fie o surpriză acest titlu şi să afle de abia acum că dumneavoastră, nu Neculai Constantin Munteanu, aţi fost cel care a împământenit la Europa Liberă acest salut: să auzim numai de bine.

Mircea Carp: „Da, am adus-o, de fapt, de la Vocea Americii am adus, am avut-o întâi acolo. Când mi-am făcut bagajele şi am venit dincoace, am adus şi această lozincă cu mine. Nu este a mea, este a oamenilor din România. În România au spus întotdeauna: „Să auzim numai de bine”. Din momentul în care am început să îmi termin programele mele sau chiar şi interviurile cu aceste cuvinte: „Să auzim numai de bine!”, pe care, de altfel, le şi modificam, dacă aveam o revistă a presei care era negativă, spuneam: „Sper că data viitoare să auzim şi de bine!” Dar finalul era, de fapt, „Să auzim numai de bine”. Deci nu e a mea, e a oamenilor din România, e a poporului român.

Am preluat-o şi am răspândit-o atât de mult, pentru că, la un moment dat, devenise un fel de salut al multor oameni în România. Trebuie să spun şi aicea, încă o dată, şi am spus-o şi în alte ocazii, în scris sau în vorbă că vezi felul în care fostul meu coleg, întâi chiar de birou şi pe urmă numai de redacţie la Europa Liberă, Neculai Constantin Munteanu, într-un interviu pe care i l-a acordat lui Iosif Sava, marele ziarist şi muzicolog, în acel interviu l-a întrebat care crede el, Neculai Constantin Munteanu, că a fost cel mai frumos salut spus la Europa Liberă. Neculai Constantin Munteanu a spus: „Al lui Mircea Carp”. Adică a fost un gest de colegialitate care... pentru că era real. Dar oamenii mai ţin seama şi altfel. De aceea îmi întitulez şi cartea „Să auzim numai de bine!”

Europa Liberă: Celălalt volum, pe care l-aţi scris, a fost unul de amintiri, de amintiri jurnalistice. Acesta este acum primul volum autobiografic, nu-i aşa?

Mircea Carp:
„Da şi documente. Adică sunt două lucruri complet diferite: unele sunt amintiri de la vârsta de zero ani, spun aşa, în glumă, până la 90 de ani. Am scris cartea în ultimii doi ani, înainte să împlinesc 90 de ani şi aceasta a fost o greşeală a mea.”

Europa Liberă: Pot să vă întreb de ce v-aţi hotărât atât de târziu totuşi la o autobiografie?

Mircea Carp:
„În primul rând, pentru că nu ştiu, poate a fost o lene moldovenească – eu sunt moldovean şi deci pot să îmi permit să spun – poate pentru că am fost extrem de ocupat cu tot felul de alte lucruri, a fost o neglijenţă. Şi nu numai a mea, văd multă lume, încerc băiatului meu să-i spun, care lucrează la NATO şi care călătoreşte, a fost şi în Afganistan, şi la mari întruniri, şi a fost la ambasada americană din Bucureşti, zic: „Scrie undeva, nu articole, pune măcar câteva cuvinte, în ziua de cutare a venit preşedintele Clinton şi cu el am... Doar
Dar legat de faptul că am scris-o aşa de târziu, îşi are lacunele ei. Mulţi dintre oamenii cu care aş fi vrut să discut numite aspecte nu mai sunt în viaţă sau sunt şi ei foarte în vârstă.

de formă, faci ce vrei”. Uite că urmează exemplul prost şi n-a scris nici el. Dar legat de faptul că am scris-o aşa de târziu, îşi are lacunele ei.

Mulţi dintre oamenii cu care aş fi vrut să discut numite aspecte nu mai sunt în viaţă sau sunt şi ei foarte în vârstă. E greu pentru mine în acest timp să mă deplasez şi să mă duc să fac şi poate că în unele din amintirile mele se vor fi strecurat anumite greşeli sau anumite omisiuni, dacă e vorba de persoane, îmi cer scuze. Dar cine ştie, deşi am 90 de ani, cine ştie, dacă mai durează această viaţă, poate că public o ediţie revizuită şi atuncea voi putea pune şi mai multe lucruri la punct.”

Europa Liberă: Şi acum o ultimă întrebare despre această carte: ce rol a jucat în proiect Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului?

Mircea Carp:
„Ei sunt cei care publică cartea. Eu am scris-o pentru Institut şi îi datorez a fi tipărită, cum ştiţi la editura Polirom. Dar Institutul este cel care mi-a dat toate posibilităţile să fac cercetări, mi-a dat posibilitatea să lucrez într-o bună colaborare cu Veronica Nanu, redactoare de acolo, şi natural plăteşte şi a plătit toată editarea cărţii, e plătită de Institut.”

Europa Liberă: Domnule Carp, vă mulţumesc pentru acest interviu. Dar nu putem pune punct aici, fără să vă despărţiţi dumneavoastră de ascultătorii Europei Libere.

Mircea Carp:
„Acuma, în încheiere, nu pot decât să termin cu salutul meu: „Să auzim numai de bine!”

Europa Liberă: A fost interviul cu Mircea Carp, realizat cu ocazia aniversării de 90 de ani la München, în Germania. Ileana Giurchescu vă mulţumeşte pentru atenţie, iar duminica viitoare revine la microfon colegul meu Vasile Botnaru.
XS
SM
MD
LG