Linkuri accesibilitate

Anul 1958 și relațiile sovieto-americane între cultură, politică și istorie...




Van Cliburn, artistul a cărui dispariție a fost anunțată miercuri seară în Statele Unite, a făcut parte dintr-o ilustră generație de pianiști americani, ajunsă în centrul atenției publiciului în primii ani ai deceniului 1950. În rîndurile ei au intrat Byron Janis, elev al Rosinei și al lui Josef Lhévinne, la New York, Garry Graffman, cîștigător al Premiului Leventritt în 1950, și Leon Fleischer care, în 1952, cîștiga, la Bruxelles premiul întîi la Concursul Internațional Regina Elisabeta.

Van Cliburn la pupitrul Filarmonicii din Leningrad în 1974

Van Cliburn la pupitrul Filarmonicii din Leningrad în 1974

Van Cliburn, pe numele lui real Harvey Lavan Jr. a fost cel mai tînăr dintre ei - născut în Louisiana în 1934 - și, sub aripa aceleiași mari profesoare ruse, Rosina Lhévinne, în clasa căreia intrase la la Julliard School în 1951, avea să se impună și el curînd, pe scena americană, în 1954, la rîndul său laureat al premiului Leventritt și, ca și Janis, ca un maestru al marelui repertoriu de concert rus, excelînd în opusurile lui Ceaikovski și Rahmaninov.

Ceea ce l-a făcut curînd celebru și l-a transformat pe Van Cliburn într-o cvasi-legendă a fost participarea sa în 1958 la primul Concurs Internațional Ceaikovski, la Moscova, unde juriul îi acorda, cu binecuvîntare autorităților politice, premiul întîi. Nu era un juriu oarecare - Heinrich Neuhaus și Sviatoslav Richter figurau în el - iar premiul nu a Nikita Hrușciov și președintele John F. Kennedy la convorbirile Est-Vest de la Viena în 1961

Nikita Hrușciov și președintele John F. Kennedy la convorbirile Est-Vest de la Viena în 1961

fost de complezență, dar a aduce în prim plan un american, în plin război rece și competiție cu Statele Unite, a fost, evident, și un gest politic, sancționat ca atare de Hrușciov și cei din jurul său.

Ceea ce este util de știut ca istorie este faptul că 1958 a constitut anul unui dezgheț politic, inaugurat încă în ianuarie, cînd între Uniunea Sovietică și Statele Unite a fost semnat un acord de schimburi culturale. In cotidianul de partid „Pravda” se atrăgea atenția, cu acel prilej, că „poporul sovietic sprijină schimburile culturale și științifice la nivelul cel mai larg posibil”, dar cu avertismentul că partea opusă nu trebuie să le folosească pentru o eventuală resuscitare a „războiului rece”. Evident, Războiul rece era departe de a se fi încheiat, dar pe parcursul următorilor cîțiva ani a traversat o perioadă de acalmie.

In aprilie 1958, autoritățile sovietice inaugurau primul Concurs Internațional Ceaikovski, în care, la secția de vioară, primul premiu îi era acordat violonistului rus Valeri Klimov, în timp ce la secția de pian se petrecea evenimentul „senzațional”, cum a fost calificat, al acordării distincției prime pianistului texan Van Cliburn.

În 1958 la Concursul Ceaikovski

În 1958 la Concursul Ceaikovski

Unul din istoricii muzicii din perioada sovietică citează spusele marelui pedagog Heinrich Neuhaus care, întrebat dacă îi place cum Van Cliburn cîntă Chopin, răspundea: „Nu-mi place în mod special Chopin-ul lui, dar îmi place el” adăugînd că este vorba de „un pianist de geniu”.



Destinderea din relațiile sovieto-americane avea să continue, în iunie 1958, la Moscova și Kiev apărînd Leopold Stokovski, primul dirijor american venit pe teritoriul sovietic în epoca post-belică. Sovieticii aveau privilegiul să asculte apoi Orchestra simfonică din Philadelphia, sub bagheta lui Eugen Ormandy, cea din Boston, condusă de Charles Munch și Filarmonica din New York cu încă tînărul, pe atunci, Leonard Bernstein. Americanii, la rîndul lor aveau să-i cunoască, în fine, pe David Oistrach, Emil Gilels, Mstislav Rostropovici, Leonid Kogan, Orchestra de Stat din Moscova, condusă de Konstantin Ivanov și, în cele din urmă, și pe Sviatoslav Richter.

Anul 1958 era și cel al unei parțiale reabilitări a marilor compozitori condamnați cu zece ani în urmă la ordinele lui Stalin și Jdanov. O rezoluție a Comitetului Central, la 28 mai 1958, cu numele „Asupra rectificării erorilor în evaluarea operelor Marea Prietenie, Bogdan Hmelnițki și Din toată inima” critica drept „incorectă și părtinitoare” condamnarea autorilor lor, compozitorii Muradeli, Dankevici și Jukovski.

Dmitri Șostakovici

Dmitri Șostakovici

În plus, rezoluția recunoștea și că „compozitori talentați, tovarășii Șostakovici, Prokofiev, Haciaturian, Șebalin, Popov, Miaskovski și alții, ale căror lucrări au revelat la acea vreme tendințe greșite, au fost denunțați fără discriminare ca reprezentanți ai unui curent formalist, antipopular...”

Era un soi de reabilitare parțială, de care s-au bucurat cei rămași în viață, Prokofiev și Miaskovski fiind morți între timp, și care a dat tonul unei alte destinderi, extinsă pînă la lumea muzicală a statelor satelite Uniunii Sovietice. În acest context, de exemplu, autoritățile politice de la București, au lansat primul Concurs și Festival Internațional George Enescu...

La acordarea Medaliei Naționale de Artă de către președintele Obama, în 2010

La acordarea Medaliei Naționale de Artă de către președintele Obama, în 2010

Victoria lui Van Cliburn se așează astfel cumva într-o perspectivă mai largă a istoriei și, pe plan politic, continuă să fie speculată. În 2008, la Fort Worth, reședința pianistului, retras din viața de concert în 1978, autoritățile ruse au insistat să sărbătorească oficial aniversarea de 50 de ani a victoriei lui Van Cliburn de la Moscova, ocazie de a se transmite americanilor un mesaj din partea președintelui Vladimir Putin. Istoria, cultura și politica și-au dat mîna încă odată.
XS
SM
MD
LG