Linkuri accesibilitate

Inainte de Sarkozy, era de neconceput ca un preşedinte al Franței sa fugă pe stradă in trening, urmat de gărzi cu un cronometru.


De câte ori traversez parcul de lîngă casa mea, sau ies pe bulevard, sînt confruntat, mirându-mă perpetuu, cu plutoane de oameni de toate vîrstele care fug gîfîind ostentativ prin gazele deletere ale orașului.

Unii aleargă violacei, apoplectici, de-a lungul bulevardelor, chiar pe lîngă claxoane, înghițind spasmodic vapori mefitici de la camioane. Alții se opresc lângă vreo bancă si, cum l-am vazut pe un vecin politician, aruncând un picior pe ea, fac contorsiuni si bîțîieli nefirești, vizibil dureroase. La fel de dureros e spectacolul treningurilor bălțate și mulate si sclipicioase.

Degradantul „jogging” s-a fofilat in cotidianul nostru, în cel al vedetelor si in marea politică. In Franța, de pildă, fostul preşedinte Sarkozy, omul vulgarului stil bling-bling, a adus cu sine la palatul Elysée o atitudine plebeiană, de parvenit - cum au scrâșnit mulți - care voia sa placă gloatei (flatter la populace). Inainte de Sarkozy, ar fi fost de neconceput ca un preşedinte al Franței sa fugă pe stradă in trening, urmat de gărzi cu un cronometru.

Ce mare plăcere să fugi asudat, transpirând dizgrațios, strâns intr-un trening ridicol prin definitie, cu bentiță în păr, căști pe ureche și un aparat de distribuit muzică tîmpită strâns in pumn?

Nu am purtat niciodată trening de sport, decât probabil obligat in liceu, dar creierul meu selectiv a obliterat acele amintiri. Am învățat sa pun demnitatea estetică peste ceea ce e presupus a fi exercițiu practic. In cutare țară asiatică, sau expediție la munte, întrebat „unde ți-e treningul” am mizat întotdeauna pe expresia candidă a neînțelegerii.

Apoi mai e si figura violacee, buhăită dizgrațios și pufăitoare și gîfîitoare, parte, desigur, din acea cultură a „mersului la sală”, a alergatului pe un covor electric in văzul lumii, a dansatului din șolduri in atitudini degradante.

Ni se spune că e sport și că e sănătos. Ce ar fi sănătos si sportiv in atâtea ciobiri de oase si întinderi de tendoane nu știu. E o caznă si un supliciu nedemn.

Sigur, supraponderalii Churchill sau Orson Welles sau Marlon Brando nu erau modele de morală umană si erau, in mod cert, chiar odioși de aproape, fiecare a creat însă lumi în coliziune, și toate astea mîncînd si bînd și rîzînd magnetic. Churchill a murit gargantuesc la 92 de ani fără sa-și inchipuie oroarea „joggingului".

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG