Linkuri accesibilitate



Nu cred să existe vreun caz când unui laureat al Premiului Nobel, indiferent de domeniu, i s-a retras prestigiosul trofeu, pe motiv că nu ar mai corespunde – primul pe lista unor virtuali „renegaţi” ar putea fi Knut Hamsun, marele romancier norvegian, în-Nobel-at în 1920, pentru lucrarea sa monumentală Markens Grøde, şi care, în 1943, i-a înmânat manu propria medalia sa de nobeleard ministrului Propagandei celui de al III-lea Reich, dr. Goebbels, după ce luase parte naziştilor; cel de-al doilea, pe motiv de plagiat ce mai planează asupra-i, ar fi nimeni altul decât aşa-zisul autor al Donului liniştit, Mihail Şolohov.

Faptul că a susţinut deschis Regimul de la Vichy l-a scos din cărţi, o dată pentru totdeauna, în ochii tuturor juriilor literare şi cu atât mai mult ai Academiei Suedeze, pe cel mai important romancier francez al epocii, Louis Ferdinand Céline; pe de-altă parte, nu atât valoarea sa strict literară, cât angajamentul său total de partea unui nou umanism l-a propulsat pe Albert Camus în faţă, devenind în 1957 (îi mai rămâneau de trăit ceva mai puţin de trei ani), la doar 44 de ani, unul dintre cei mai tineri laureaţi Nobel.

Altfel spus, Providenţa a făcut ca cel mai râvnit trofeu ce recompensează intelectul uman să rimeze cu nobleţea (spiritului, se-nţelege!), de unde şi o sporită exigenţă în ce priveşte selecţia candidaţilor & laureaţilor. E de înţeles, aşadar, că însuşi faptul de a-l fi propus pe cineva la acest premiu constituie un gest forte – atât pentru instituţia ce-l desemnează, cât şi pentru cel înaintat. (De două ori nefericit gestul Academiei Române de a-l fi propus pe regretatul Grigore Vieru la Premiul Nobel pentru Pace – una, că l-a „desfiinţat” astfel ca scriitor, prin desemnarea la o altă categorie decât cea care l-a consacrat pe autorul Numelui tău; şi doi, că a dat dovadă de o crasă gândire provincială, „echivalându-l” pe bardul nostru – care numai disident nu poate fi numit! – cu marii luptători pentru drepturile omului.)

Pentru prima dată în istoria sa de puţin peste două decenii (aia din perioada URSS nu se pune la socoteală, în cazul dat!), Academia Suedeză i-a adresat Uniunii Scriitorilor din Moldova o scrisoare oficială prin care-i solicita să propună un candidat la Premiul Nobel, menţionând însă că totul trebuie să rămână secret, confidenţa fiind una dintre condiţiile sine qua non ale acestui demers instituţional. Reuniţi într-o şedinţă de lucru, membrii Consiliului USM au votat unanim pentru candidatura lui – îmi pare rău, nu am dreptul să-i divulg numele, chiar dacă acesta a fost făcut public în seara aceleaşi zile, ceea ce practic invalidează decizia USM –, amintesc doar că Miron Radu Paraschivescu i-a zis „un Soljeniţîn român”, după care, ca şi cum ar fi existat o cât de mică probabilitate ca dorinţa unora să se împlinească graţie putirinţei altora, a început marele tămbălău.

Câteva ziare i-au luat la puricat biografia candidatului USM; Publika TV i-a consacrat o dezbatere la o oră de maximă audienţă; câţiva inşi supăraţi rău s-au plâns Guvernului RM că ar fi fost nedreptăţiţi; la rându-i, şeful Guvernului i-ar fi dat în obraz preşedintelui USM că nu a fost consultat în această problemă… Toate acestea în condiţiile – nu voi osteni s-o repet – unei cereri expres de confidenţialitate. (Pentru detalii, vezi cumpătatul articol al lui Mircea V. Ciobanu, din Jurnal de Chişinău – http://ziar.jurnal.md/2013/02/08/ruperea-randurilor-de-ce-nu-paul-goma)

Primul învăţământ de tras din toată această istorie ce riscă, iată, să se sfârşească, înainte de a fi început, este că – pauză de gândire – credibilitatea unei instituţii se probează nu doar prin fiabilitatea candidaturii propuse, ci şi prin modul cum o face. Cel de-al doilea învăţământ ţine de concertarea unei decizii cu USR, dacă tot facem o singură literatură română. Nu în ultimul rând – prin asta înţelegându-se că alte n +1 învăţăminte au şi fost trase –, ce-ar fi să judecăm înainte de toate opera, şi nu omul care a produs-o (şi acesta, prin prisma unei singure scrieri, nici măcar una cu adevărat reprezentativă)?

Atâta consolare – nominalizarea „unui Soljeniţîn român” la Premiul Nobel pentru literatură i-a făcut pe unii basarabeni să-i caute cărţile – greu de găsit – în librării & biblioteci (celor interesaţi le sugerez să asculta emisiunea mea din 6.08.2012 în care îi prezentam Roman intim). Închei aici, nu înainte de a aminti – vezi Gherla, Humanitas, 1990 – că „poezia de puşcărie nu trebuie judecată din afară, nici măcar de către puşcăriaşii odată liberaţi. Poezia de puşcărie n-are ce face cu libertatea, după cum libertatea respinge această poezie” (p. 172-173).

Frică mi-i că, înainte chiar de a le respinge „poezia”, atâta cât o fi, libertatea nu-i primeşte pe înşişi „puşcăriaşii odată liberaţi”. Dar aici suntem deja pe moşia lui A.P. Cehov (vă amintiţi: „Zilnic să-ţi storci robul din tine!”), un alt mare Nobil (al spiritului) nedreptăţit de Nobel[-ul dinamitei]…

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG