Linkuri accesibilitate

Strălucirea extraordinară a lui Messi nu poate umbri talentul celor ce nu marchează în aceaşi măsură.


Anul spotiv 2012 s-a încheiat cu două verdicte care s-au transformat în teme de dezbatere pentru 2013. Mai întîi, al patrulea Balon de Aur, cucerit de Lionel Messi. Întrebarea pe care o ridică această performanţă fără egal nu se leagă de calităţile marelui jucător ci de judecata care a atribuit trofeul. Problema a fost adusă în dezbatere publică de Zlatan Ibrahimovic, un alt mare fotbalist dar şi un rebel consecvent. Ibrahimovici a avut curajul să facă o observaţie pe care multă lume a gîndit-o dar nimeni n-a îndrăznit să o rostească: Messi nu e sută la sută produsul lui Messi.

Altfel spus, spre deosebire de Johan Cruyff sau Michel Platini, giganţii pe care Messi i-a depăşit trecînd peste trei Baloane de Aur, au fost jucători totali şi au cîştigat supremaţia fără să fie golgeteri de meserie. Cazul lui Messi e mult mai complicat. La Barcelona, Messi a devenit un marcator de neoprit. Messi a încheiat sezonul cu cea mai mare cifră de goluri îregistrată vreodată în Europa iar acest vîrf de eficienţă e clar legat de calitatea serviciului asigurat de mijlocaşii Barcelonei, în special Iniesta şi Xavi. Din acest punct de vedere, Messi e cu totul alt tip de jucător faţă de Cruyff şi Platini, amîndoi conducători de joc cu prezenţă excepţională în toate fazele de construcţie sau defenisve. Messi e un tehnician perfect şi un marcator uluitor susţinut de o echipă care produce continuu situaţii de gol. Cruyff şi Platini au fost, dimpotrivă, jucători care au condus şi pus în mişcare echipe.

Întrebarea pusă de Ibrahimovici face dreptate jucătorilor care au capacitatea de a creea situaţii şi de a dicta, practic, raporturile în teren. Adevărat, exact acest tip de jucători deschide poarta golgeterilor dar asta nu le reduce cu nimic importanţa. Aşa cum, Messi nu poate fi făcut vinovat pentru propriile calităţi sau pentru serviciul excepţional pe care i-l asigură restul coechipierilor. Însă observaţia lui Ibrahimoici surprinde o tendinţă care nu face decît să îngusteze percepţia în fotbal. E vorba de atracţia pentru faza finală, pentru gol şi numărul de goluri. În măsura în care această pasiune cîştigă teren, fotbalul de viziune pierde teren. Strălucirea extraordinară a lui Messi nu poate umbri talentul celor ce nu marchează în aceaşi măsură. Interesant, de altfel, Messi în formulă perfectă e de văzut doar la Barcelona. Cînd e jucător al Naţionalei Argentinei, acelaşi Messi e altceva: un jucător de tehnicitate formidabilă dar nu şi un marcator. La Naţională, Messi nu are serviciul pe care îl asigură Barcelona şi totul devine mult mai greu.

Cealaltă dezbatere lăsată în urmă de 2012 e chestiunea Lance Armstrong - ciclistul suprem, cîştigător de 7 ori consecutiv al Turului Franţei şi, de la sfîrşitul anului trecut, trişor dovedit, cu siguranţă cel mai grav caz de fraudă cunoscut în istoria sportului. Armstrong a fost dovedit şi a pierdut tot: reputaţie, trofee şi bani. Însă operaţiunea Armstrong a fost susţinută de o industrie a minciunii, imposibilă fără complicitatea celor din jur, a lumii oficiale cicliste, a sponsorilor şi a presei. Descrierea şi denunţarea acestor complicităţi rămîn în sarcina anului 2013.


Dacă adevărul nu e cunoscut pînă la capăt, fenomenul Armstrong va apărea în altă variantă, mai bine pregătită şi mai greu de detectat. Deşi supuşi unor presiuni uriaşe, jurnaliştii au reuşit să scoată adevărul la suprafaţă. E de crezut că tot ei vor duce lucrurile pînă la capăt. Cazul Armstrong a demonstrat că sportul de mare performanţă are o legătură extrem de primejdioasă cu iluziile colective: prea multă lume a învăţat să creadă că, în sport, orice record şi orice performanţă sînt posibile şi trebuie acceptate fără observaţii. În 2013, această direcţie poate fi blocată. Sportul se află în faţa şansei de a supravieţui propriei glorii.
XS
SM
MD
LG