Victor Ponta le-a explicat cu cifre şi grafice oamenilor de ce nu-şi poate ţine promisiunile electorale. Până mai ieri acesta era un adevăr care nu mai trebuia demonstrat, acum însă, la un an de la declanşarea manifestaţiilor de protest care au dus la prăbuşirea guvernelor PDL, banalitatea lipsei de cuvânt trebuie cumva explicată matematic, pentru a nu repeta autismul celor care s-au perindat de-a lungul timpului pe la putere.
Aşadar, nu va putea mări salariile, este necesar un nou acord cu FMI-ul (considerat până mai ieri o piatră de moară care trăgea guvernele în bezna istoriei), iar politica de investiţii va fi austeră către inexistentă. E drept, nu vor mai creşte cheltuielile cu guvernul sau Parlamentul, dar nici cele cu munca. Economia va creşte, dar nu atât de viguros pe cât se spunea în campania electorală şi nu atât de repede ca sumele pe care fiecare român le va scoate din buzunar pe a acoperi datoriile statului. Cu toate acestea, spune premierul, sunt speranţe ca economia, după anul 2013, să ajungă la nivelul lui 2008, noul an de referinţă economică.
Parcă pentru a spăla ruşinea statisticienilor care au încurcat bugetele şi planurile guvernului, evaluând greşit Produsul Intern Brut pe anii trecuţi, Victor Ponta a lăsat deoparte retorica şi s-a folosit mai mult de aritmetică, aplicând principiul că dacă poţi explica răul, înseamnă că-l şi poţi repara. Oricum e mai bine să vezi ce fiară răsare dacă uneşti între ele cifrele aritmeticii bugetare decât să te lupţi cu rele abstracte, fără chip. Cifrele, numerele, ecuaţiile, procentele, toată numerologia instituţională trebuie să inspire sentimentul că dezastrul este sub control şi că ştim exact cu ce viteză ne prăbuşim şi cât mai e până la impact.
Politicienii încep să descopere că lumea s-a desvrăjit, că oamenii nu mai pot fi ameţiţi cu metafore şi că, oricât de meşteşugit ar fi un picior metric, acesta ar da dureri de nedescris dacă ar intra în gheata nepotrivită. Demnitarii au observat, deopotrivă, că numerele au o forţă mai mare de magie colectivă şi că ecuaţiile bugetare au impact hipnotic asupra publicului, efect care durează mai mult decât orice figură poetică.
Pentru cei care nu ştiu cât e de mare credinţa în numere a oamenilor obişnuiţi ar trebui să urmărească evlavia cu care sunt completate biletele de loto şi ce semnificaţii profunde au numerele alese. Nu e de mirare că, mai nou, demnitarii îşi pavează discursurile cu şiruri de numere. Matematica numerelor mari este noua vrăjitorie, poate şi pentru că oamenii se luptă din greu să facă faţă numerelor mici, de zi cu zi. Astfel că premierul nu s-a mai folosit de retorici şi poetici electorale, ci de matematica gimnazială, pentru a da semnificaţii ştiinţifice răului general.
E adevărat, până acum, pe baza complicităţilor de partid şi de stat, cifrul prin care se putea sparge codul bugetar era un secret bine înmormântat în legi pe care nu le mai citeau şi interpretau decât contabilii de la finanţe. Există, de altfel, suspiciunea că în spatele interminabilelor şiruri de cifre ale aritmeticii oficiale se ascunde dubla contabilitate a fraudelor, corupţiei, mitei, traficului de influenţă, adică adevăratele surse de haos şi de destructurare economică.
Oamenii s-au obişnuit ca, mereu după alegeri, să umble luni în şir cu capul spart de mahmureală. Discursurile politicienilor sunt dulci, dar efectul asupra sănătăţii generale este devastator. Realităţile de după alegeri sunt ca o ploaie acidă care diminuează pe zi ce trece aşteptările generale. De fapt, alegătorii nu vor decât să le treacă superdoza de propagandă, să revină cu picioarele pe pământ. Înlocuirea retoricii cu matematica ar putea să le mai dea speranţa că lucrurile sunt sub control şi că vertijul general este doar o cădere controlată de a cărei forţă ne puteam folosi pentru ne înălţa la momentul potrivit.
Impactul aritmeticii elementare asupra bugetului are valoarea unei declaraţii politice. Ni s-a spus, nu odată, că bugetul este un instrument politic. Şi tot alegătorul a aflat, în vreme, ce impact are adunarea fondurilor şi împărţeala prăzii bugetare pe bază de carnet de partid. Chiar şi în spatele acestor perdele de fumuri matematice, s-a putut citi că, pe de-o parte, premierul Ponta pune responsabilitatea aritmeticii bugetare, mai ales la capitolul de minusuri, în cârca fostelor cabinete PDL care au lăsat o amintire economică de neuitat, iar pe de alta, recurge la aceleaşi stratageme aritmetice pentru a propune un nou an de sacrificii. Singurul compromis este că dă matematicii valori etice care i-ar garanta cinstea şi sinceritatea.
Toată lumea pare să ştie riscurile pe care le presupune aplicarea principiilor statice ale matematicii asupra evoluţiei istorice şi în ce măsură pot fi trucate sau deformate datele într-un univers ostil şi haotic. Matematica trăieşte, de câtva timp, cu iluzia că poate organiza fenomenele stocastice aplicând principiile probabilităţii la rezultatele statistice. Teoretic, este posibil să obţii, anticipând hazardul cu ajutorul calculului probabilistic, o imagine de ansamblu a vieţii de zi cu zi, a impulsurilor, aspiraţiilor şi eşecurilor indivizilor, ba chiar să trasezi matematic harta emoţională a unui conglomerat uman şi să studiezi interdependenţele indivizilor, fără să te mai ridici de la masa de studiu. De aici dragostea pentru matematică, statistică sau pentru sondajele de opinie a demnitarilor care nimic nu detestă mai mult decât să treacă de cordonul sanitar cu care se protejează de hazard, pentru a vedea ce se ascunde cu adevărat în spatele cifrelor. Manipulate de specialişti, cifrele pot demonstra tot ce vor stăpânii necunoscutelor din ecuaţii şi pot căpăta valoare propagandistică.
Prin fatalismul ei, matematica dă sentimentul că nu există libertatea altor proiecte economice şi sociale, ci doar necesitatea impusă de ecuaţiile matematice şi că necunoscutele care bântuie spaţiul public sunt doar numere-fantomă, evadate din numerologia guvernului. Poţi pretinde că un număr, salariul sau pensiile, să zicem, a crescut, deşi mărirea lui este doar rezultanta dilatării contextului economic. Poţi spune că împărţirea fondurilor europene are rest, deşi hazardul a introdus în calcul alte necunoscute, grăbite să preia restul şi să-l bage în buzunarele clienţilor.
Halucinaţiile matematice au efecte perverse chiar şi asupra celui care le provoacă. Acesta tinde să dea valori absolute şi universale cosmosului numeric, împietrit în propria sa eternitate. Fostul premier PDL, Emil Boc, era convins de validitatea aritmeticii sale, chiar dacă operaţiile erau făcute la repezeală, fără anestezie. Sentimentul că legile matematice trebuie să triumfe chiar de-ar fi ca lumea să dispară au determinat un fel de aroganţă ştiinţifică, un aer de superioritate instituţională care le transmitea tuturor că dacă logica ecuaţiilor cere sacrificarea unui procent substanţial din populaţie, atunci statul trebuie s-o facă fără a rătăci pe căi umanitare, încercând să găsească soluţii de recuperare sau salvare.
Poate de aceea refrenul discursului către naţiune al lui Victor Ponta a fost „cinstea”. Era un fel de a şubrezi coloanele de numere prin introducerea altor principii matematice sau incluzând în ecuaţie factorul uman. Este rezultatul sentimentului frustrant că matematica nu explică totul şi că, dacă vrei să prinzi ceva din realitate cu ajutorul matematicii, nu te alegi decât cu un pumn de ţărână. Chiar dacă sensibili la matematică şi încrezători în sentimentul de stabilitate pe care li-l inspiră aceasta, oamenii au tendinţa să compare şi să suprapună situaţii de viaţă aparent identice. Ei tind să aibă memorie şi să se folosească de experienţa pe care le-o dă aceasta, tind să creadă mai degrabă în istorie, deci într-o ţesătură de cauze şi efecte, şi mai puţin în matematică, unde rotunjirea rezultatelor sau aproximarea lor are aşa-numitul efect al fluturelui, producând în timp un haos deterministic de tot mai mare amploare. De aceea, este posibil ca memoria să bată matematica, iar amintirea promisiunilor electorale să fie mai puternică decât orice ecuaţie.
E la fel de posibil ca şi memoria şi matematica să ne joace feste, mai ales că cei care manipulează numerele mari le asociază vieţii de zi cu zi, dând semnificaţii speculative unei realităţi altminteri iraţionale. Sau poate că, pur şi simplu, premierul Ponta a obosit să mai umple cu flori retorice discursul politic găunos cu care ne-au obişnuit toţi politicienii de-a lungul anilor şi s-a decis să apeleze la limbajul universal al matematicii, convins că abia aşa oamenii ar putea vedea clar de unde ne vine deficitul de existenţă şi cine a înţepat conductele finanţelor. Este un sacrificiu, cum spuneam, simbolic, să vadă oamenii care sunt zerourile care au tăiat în carnea vie a bugetului. Doar că, pentru a fi capabili de asemenea subtilităţi matematice, oamenii trebuie să fi trecut mai întâi măcar de un bacalaureat.
