Linkuri accesibilitate

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena și trecutul ei nazist în dezbatere


De cînd datează Concertul de Anul Nou al Filarmonicii vieneze? A fost el la origine un simplu eveniment muzical sau unul într-un context particular politic, dorit a fi uitat astăzi?


Punctul de maximă excitare publică în prima zi a anului îl constituie, în ultimele decenii, Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, devenit în ultima vreme un moment de cult mediatic și comercial. Cîteva zile doar după transmiterea sa pe unde radiofonice și la televizor, CD-ul cu imprimarea audio a concertului ajunge deja în magazine, iar DVD-ul, din ce în ce mai sofisticat, este și el comercializat în a doua parte a lunii ianuarie.



Totul a părut bine și frumos pînă la ultima ediție, cînd ziariști din Viena, mergînd pe urmele unor cercetători, istorici ai muzicii, au scormonit puțin sub pojghița de strălucire a evenimentului „tradițional”. Cum se nasc tradițiile și, în mod particular, de cînd datează Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena? A fost el la origine - și a rămas - un simplu eveniment muzical sau a apărut într-un context particular politic, dorit a fi uitat astăzi?

Intrebărilor s-a străduit să le răspundă, chiar în ajunul concertului, la 30 decembrie trecut, un articol semnat de Norbert Rief din cotidianul, cu greutate în lumea austriacă, „Die Presse”. Or, Concertul extraordinar de Anul Nou al Filarmonicii „s-a născut”, aproape neobservat de presa timpului, la orele 11:30, în ziua de 31 decembrie 1939. O zi în care, observă ziaristul, presa era mai interesată de așa-zise crime de război ce ar fi fost comise de britanici și de discursul de Anul Nou al lui Joseph Goebbels, ce anunța ca lozincă pentru 1940 „luptă și muncă”.

Altfel spus, nazismul era în floare și în prim plan la Viena și, cum o afirmă critic astăzi o serie întreagă de istorici ai culturii și ai vieții muzicale în particular, din perspectivă științifică, capitolul nazist al istoriei Filarmonicii vieneze este, spune, de exemplu, profesorul Oliver Rathkolb, „departe de a fi încheiat [...] totul este pe masa de discuții”.

Profesorului universitar Rathkolb - care la mijocul lunii adusese noi
Herbert von Karajan în 1950
Herbert von Karajan în 1950
dovezi despre angajamentul nazist al tînărului Herbert von Karajan și antisemitismul său, formulat între altele în denunțarea a ceea ce dirijorul numea „iudificarea Operei Populare” - i s-a alăturat un alt istoric și deputat al partidului ecologist, Harald Walser.

Walser susține că Filarmonica nu și-a examinat deschis istoria, că ignoră trecutul și că nu acordă nici un fel de recunoaștere membrilor orchestrei uciși în timpul nazismului. Doar partidul extremist de dreapta, FPÖ, cu cîțiva ani în urmă condus de celebrul Haider, a luat poziție pentru a apăra „cea mai mare orchestră din lume”, ce ar fi atacată „nejustificat”, într-o campanie de agitație.

Ceea ce noua generație de istorici austrieci pune în evidență este faptul că în 1939, 47% dintre instrumentiștii Filarmonicii erau membri ai Partidului Nazist (NSDAP), 25% dintre ei fiind membri, asemenea lui Karajan, încă din perioada de interdicție a formațiunii, între 1933 și 1938. O proporție ce pare să o depășească simțitor, ironie a soartei, pe cea existentă în „Orchestra Reich-ului”, Orchestra Filarmonică din Berlin.

In 1938, orchestra era epurată de 15 instrumentiști, considerați, pe motive rasiale și politice, elemente indezirabile, iar șapte dintre membri ei aveau să moară în deportare și lagărele de concentrare naziste.
Calitatea orchestrei avea să sufere și, scrie unul dintre istorici, acesta pare să fi fost unul din motivele pentru care în programul concertului de Anul Nou au fost alese piese mai ușoare de Johann Strauss și valsurile ce aveau să fie decretate de Goebbels drept o muzică ușurînd viața de zi cu zi în condiții de război.

Firește, discuțiile declanșate în decembrie au continuat și în prima săptămînă a anului acesta, cu dezvăluiri despre situația arhivei Filarmonicii, o arhivă privată, ce rămîne în continuare, cum s-a întîmplat și cu cea de la Bayreuth, greu accesibilă celor care studiază istoria culturii în epoca nazistă. Sub diverse pretexte, unor istorici li s-a interzis, practic, accesul în arhivă, refuzurile la cererile lor scrise fiind transmise numai telefonic, pentru a nu rămîne urme...

Cum scrie autorul unui blog austriac consacrat culturii, „Von heute auf morgen”, istoricul Fritz Trümpi, al cărui doctorat despre „Orchestrele politizate: Filarmonica din Viena și Orchestra Filarmonică din Berlin în timpul Național-Socialismului” a fost publicat recent, a avut nevoie de un an și jumătate de străduințe pînă să îi fie permis accesul la documente fundamentale necesare cercetărilor lui și aceasta numai după plîngeri făcute publice în presă de către conductorul lui de teză, profesorul Oliver Rathkolb.

Complezența, pentru a nu spune asocierea ideatică a unor membri ai Filarmonicii cu epoca nazistă, s-a prelungit mult timp după încheierea războiului, așa cum o atestă un gest făcut în 1966 și neclarificat pînă astăzi. La eliberarea din închisoare a fostului Gauleiter al Vienei, Baldur von Schirach, condamnat pentru crime împotriva umanității la 20 de ani de detenție la Spandau, conducerea Filarmonicii îi trimitea o copie a unei distincții acordate inițial în timpul războiului drept mulțumire pentru protecția acordată instrumentiștilor, un așa numit Inel de Onoare al Orchestrei.

Cine a fost inițiatorul gestului din 1966 și purtătorul copiei inelului pare să fie pentru moment imposibil de aflat, responsabilul arhivei, Clemens Hellsberg, refuzînd accesul la documentul clarificator. Dar tot el promite ca în martie 2013, la împlinirea a 75 de ani de la Anschluss, să posteze pe site-ul Filarmonicii un text lămuritor cu privire la trecutul nazist al orchestrei.
Previous Next

XS
SM
MD
LG