Linkuri accesibilitate

Ultimul drum e în reparaţii


Societatea s-a împărţit între admiratorii lui Sergiu Nicolaescu şi detractorii săi.


Moartea celui care, se spune, ar fi pus la punct şi dirijat evenimentele din decembrie 1989, dând un rol consistent gărzii staliniste a Partidului comunist, s-a contaminat de stilul excesiv al filmelor sale. Societatea s-a împărţit între admiratorii lui Sergiu Nicolaescu şi detractorii săi. Cu toţii stau la marginea catafalcului, unii cu flori, alţii cu pietre, tulburând ilustra moarte cu aplauze sau huiduieli. În niciunul dintre filmele sale n-a avut Sergiu Nicolaescu mai mult de luptă decât acum, hărţuit de vulturii care-i însoţesc ultima cascadorie.

Aşezat pe cumpăna dintre doi ani sumbri, catafalcul celui mai prolific, tezist şi, paradoxal, îndrăgit regizor român este acoperit cu pietre de cei care şi-au făcut o profesiune de credinţă să sperie morţii peste vămi şi poduri, să nu se mai întoarcă să-i bântuie. Ei speră să scape astfel nu doar de stafii periculoase, ci, mai cu seamă, de propriile lor coşmaruri. Moartea unora este exorcismul altora. Asociindu-i opera cu maculatura propagandei naţionalist-comuniste şi cu reziduurile postcomuniste, contestatarii vor să şteargă din istoria emoţională a ultimelor decenii impactul filmelor lui Sergiu Nicolaescu.

Cu toate acestea, doar înţelegând cât de influente au fost aceste producţii asupra imaginarului colectiv, ameninţat cu spaimele propagandistice ale „iredentismului imperialist”, şi ce efect hipnotic a avut cinematografia lui asupra viziunii istorice a românilor (o viziune bine controlată politic, desigur) putem evalua modul în care au supravieţuit aceste teze în viaţa de zi cu zi. Le regăsim în discursuri şi programe politice, în interpretarea istoriei recente, în idiosincraziile oamenilor obişnuiţi, în şovinismul relaţiilor cotidiene, mai ales sub forma xenofobiilor interne, dintre regiunile economice sau istorice ale ţării, dar şi subtextual, ca atitudine critică faţă de globalism, europenism, multiculturalism.

Regăsim fragmente din scenariile filmelor lui Sergiu Nicolaescu diseminate în editoriale, documentare, cărţi de istorie de clasa a opta, în Doina eminesciană reluată de manualele de a şaptea, în discursul politologilor şi în ştirile de presă. Fără cohortele de daci şi romani care i-au frecventat filmele, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, Sergiu Nicolaescu nu ar fi existat, chiar dacă i se comanda de la partid. Şi asta pentru că a ştiut ca nimeni altul să transfere în conştiinţa oamenilor sentimentul eroismului, al devotamentului faţă de patrie (citeşte, partid) şi al sacrificiului de sine la doar preţul unui bilet de film. Operaţia de lobotomie se petrecea în condiţii de anestezie generalizată, în fotoliul de la cinema. El îi reactiva pe eroii realismului socialist trimişi să facă ordine în trecutul istoric, echipaţi cu retorica şi principiile partidului comunist.

Ca mulţi alţi inşi a căror misiune a fost să dea consistenţă de lemn limbajului artistic al perioadei totalitare, ascensiunea lui Sergiu Nicolaescu nu a putut fi oprită nici atunci şi nici în postcomunism, bucurându-se mai mereu de impunitate critică. Sărăcia culturală de-atunci şi de-acum i-a determinat pe români să fie nevoiţi să aleagă dintr-o ofertă extrem de limitată iar selecţia s-a făcut mereu statistic, în funcţie de audienţe. Sergiu Nicolaescu nu a făcut decât să profite şi să întreţină un gol cultural care i-a lăsat spaţiu de proliferare şi control. Un gol care este umplut astăzi de seriale pseudoistorice şi de telenovele.

Lăsat vreme de peste 20 de ani să trăiască într-o relativă pace profesională, gestând nestânjenit alte pelicule interminabile şi finanţat de multe ori din bani publici pentru a produce drojdia sterilă a ultimelor opere, Nicolaescu părea să fie unul dintre Nemuritorii propriilor filme. A străbătut astfel mâlul politic, uneori acoperit de mareea neagră a contestărilor, alteori purtat pe braţe de simpatizanţi, mereu cu prora bine orientată politic. Patronii media, care se hrănesc încă din îngrăşămintele naturale ale anilor comunişti, l-au cultivat fără măsură, transformându-l într-un erou al ratingului şi un cuceritor al orelor de mare audienţă. A fost invitat la emisiuni numite „Genialii” sau „Cei mai frumoşi ani”, iar filmele sale astupă găurile financiare din grilele tv, fiind reluate cu frecvenţa şlagărelor şi la fel de ieftine.

Spre deosebire de Cehia, de pildă, unde, către sfârşitul anilor 1990, reluarea unui serial comunist a scos lumea în stradă, filmele lui Nicolaescu adună audienţe fără precedent, dovedind că sunt, în primul rând, un fenomen social şi, abia apoi, unul artistic. De altfel e suficient să citeşti declaraţiile oamenilor politici pentru a vedea că evocarea regizorului este, în aceste momente, un gest mai degrabă politic decât estetic.

România trăieşte o ciudată perioadă de redescoperire de sine, actualizând valori doctrinare şi estetice ale unei perioade altminteri condamnată de la tribuna parlamentului. Se împacă cu ele, fără a le reevalua prea mult. Sunt, de altfel, valori care au vertebrat multe dintre acţiunile şi credinţele oamenilor obişnuiţi şi nu e o întâmplare că Sergiu Nicolaescu s-a distribuit în decembrie 1989 în rolul de „vigilante”, gata să-şi croiască ultimul drum prin rândurile duşmanilor. O făcuse şi cu turcii de atâtea ori şi nimeni nu ar fi avut un impact mai mare asupra subconştientului popular decât o avea el. Însăşi prezenţa lui declanşa resorturi ascunse, dar bine antrenate, în vreme, de filmele regizorului. El a inspirat în perioada tulbure a evenimentelor din decembrie un comportament excesiv şi agresiv care a produs un număr de martiri şi eroi suficient pentru a-i convinge pe cârcotaşi că gaşca de stalinişti şi urmaşi ai acestora adusă de valul istoriei în fruntea statului reprezintă voinţa populară.

Moartea singurului comisar cu mâinile curate al României este, în mod paradoxal, un balon de oxigen în spatele căruia se înghesuie cu toţii. Cei care au fost la putere speră ca recenta pierdere, alături de domesticirea liderilor importanţi, prezentarea lor în ipostaze omeneşti, alături de cei dragi sau rulând sarmale şi mestecând prin ciorbe să facă uitate, cel puţin în emisiunile de marea audienţă, dosarele de fraudă care încep să răsară după auditul instituţiilor ordonatoare de credite. Ceilalţi speră ca ştirile despre marea călătorie a regizorului să facă uitate majorările de tarif la utilităţi şi alte scumpiri care au intrat în vigoare de la începutul acestui an.

Guvernul ar trebui să pregătească o schiţă de buget pe care s-o negocieze cu delegaţia Fondului Monetar Internaţional. Încă dinaintea învestiturii, premierul afirma că nu vrea să se grăbească cu adoptarea bugetului. Delegaţia FMI vine în a doua parte a lunii ianuarie astfel că parlamentul nu va discuta bugetul (a cărui schiţă premierul pare să i-o fi prezentat-o zilele trecute şi preşedintelui) decât, în cel mai bun caz, în ultimele zile ale acestei luni.

Este o întârziere cu tâlc care ne arată că tradiţionalele discuţii de la începutul anului despre buget au devenit nişte accesorii ale democraţiei parlamentare, căci nu există diferenţe majore între schemele de finanţare ale unui an sau altul. Iar dacă există (situaţia din acest an) ele urmează să fie reglate prin rectificări substanţiale în a doua jumătate a anului. Premierul spunea chiar că nu e o problemă că adoptarea bugetului întârzie: va fi aplicată schema bugetară a anului trecut! Adică bugetul redactat şi votat de adversarii politici. Întreaga procedură de trecere prin comisii, discuţii, amendamente, vot în plen şi aprobare prezidenţială devine, în mare măsură, inutilă, pentru că etapele acestui traseu şi-au pierdut înţelesurile. Ca şi în alte domenii, funcţionează principiul improvizaţiei şi al cârpelii, dovedind că, departe de a vedea în viitorul pe termen lung al economiei, guvernele României nu pot anticipa nici măcar ce se va întâmpla în viitoarea jumătate de an.

Cu toate acestea, după cum se ştie, anul acesta nu scăpăm de efecte speciale şi nici de cascadorii, aşadar ar fi nevoie, mai mult ca oricând, de o bună regie bugetară. Guvernul Ponta vrea să scadă taxa pe valoare adăugată la alimente şi să ierarhizeze impozitele pe venit, pornind de la 12 la 16%. De asemenea, promite că va creşte pensiile şi salariile cu câteva procente şi că va face vreo 250 de kilometri de autostradă. Este, totodată, anul în care trebuie să plătim datorii de miliarde de euro către FMI. Pentru ca toate acestea să se întâmple în intervalul aceluiaşi an chiar că trebuie să crezi în trucaje, cascadorii şi vrăjitorii sau să consideri că regizorul acestei realităţi este genial. Însă, pe de altă parte, cei care au îngropat electoratul în promisiuni ştiu bine că, după atâtea telenovele şi scenarii apocaliptice, subconştientul românilor este pregătit de miracole şi gata să creadă orice lovitură de teatru sau de stat.
Previous Next

XS
SM
MD
LG