Vocea neauzită a femeilor transnistrene

„16 zile împotriva violenţei în bază de gen”, acesta este genericul unei campanii care a readus în actualitate problemele Republicii Moldova în ceea ce privește protecţia victimelor violenţei în familie, în special, în regiunea transnistreană. Autorităţile locale, aflate sub jurisdicţia regimului nerecunoscut de la Tiraspol, nu au, deocamdată, o evidenţă a cazurilor de violenţă domestică, iar cele câteva organizaţii neguvernamentale active în acest domeniu în regiune fac cu greu faţă solicitărilor tot mai multe.

Expertiza organizaţiilor neguvernamentale nu este luată în consideraţie la examinarea cazurilor în instanţele de judecată, iar multe cazuri rămân în afara justiţiei, ne spune Svetlana Cibotari, asistentă socială în cadrul organizaţiei „Iniţiativele femeilor”:

„Am chiar acum pe rol un caz grav de violenţă, o femeie şi fetiţa ei supuse violenţei mai mulţi ani. În instanţă judecătorul a zis: pentru mine organizaţiile neguvernamentale nu sunt autoritate. Întrun alt caz am obţinut totuşi o condamnare de 7 ani pentru un abuzator. Până la urmă deciziile se iau în funcţie de factorul uman. Dacă ar fi o lege, atitudinea judecătorilor şi a politiştilor ar fi alta”.

Organizaţiile neguvernamentale din regiunea transnistreană au pus în practică, cu succes, mai multe iniţiative preluate de la organizaţii similare din partea dreaptă a Nistrului. Bunăoară, organizaţia „Interacţiunea” din Tiraspol are deschisă din 2009, după modelul organizaţiei „La Strada”, o linie telefonică dedicată, la care pot apela după ajutor victimele violenţei domestice şi a traficului de persoane. Până în prezent organizaţia a fost apelată de peste 3000 de ori. Numai în anul curent, numărul apelurilor este de peste 1000, femeile constituind peste 90 la sută din persoanele care apelează după ajutor. Totuşi vocea femeilor de la sate rămâne neauzită, întrucât 92 la sută din apeluri sunt din mediul urban, 67 la sută revenind oraşului Tiraspol. Elena Tamaghina, coordonatorul Liniei telefonice, spune că cele mai hotărâte să ceară asistenţă sunt persoane cu vârste cuprinse între 19 si 41 de ani:

„Ne sună multe femei ai căror soţi sunt miliţieni sau foşti lucrători ai organelor de drept, ele se tem să declare cazurile. Plângerile de acest gen nici nu ajung să fie cercetate. E o solidaritate în sistem. În sate poliţiştii nici nu merg la apelurile victimelor violenţei, decât dacă s-a ajuns la o tragedie. Cel mai mult predomină violenţa psihologică, fizică şi economică”.

Una din problemele persistente rămâne a fi lipsa centrelor de reabilitare. În regiune există doar un centru care acordă asistenţă şi adăpost, dar e doar pentru mamele cu nou-născuţi. Majoritatea victimelor rămase pe drumuri şi care au nevoie de asistenţă psihologică şi tratament sunt internate la Centrul de reabilitare din Căuşeni şi la un centru similar, susţinut de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, în Chişinău. Din nou Svetlana Cibotari:

„Centrele din Căuşeni şi Chişinău nu ne-au refuzat niciodată. Toate victimele sunt duse acolo. Însă avem o problemă cu categoria femeilor cu copii de 6-10 ani, nu avem unde le duce, pentru că la centrele respective sunt acceptate femei cu copii până la 6 ani şi adolescenţii singuri. Aici pe loc nu putem deschide asemenea centre şi nici să luam apartamente pentru adapost temporar, iar locuinte sociale în regiune nu sunt”.

O soluţie pentru o protecţie mai largă a victimelor violenţei ar fi, potrivit reprezentanţilor ONG-urilor din regiune, adoptarea unei legi antiviolenţă. Un proiect de document a fost elaborat acum 3 ani, însă adoptarea lui se lasă aşteptată. Organizaţiile neguvernamentale sunt decise să pună pe masa autorităţilor de la Tiraspol mai multe dosare, probatoriu greu de contestat. Ele speră că astfel să obţină, în prima jumătate a anului viitor, adoptarea legii antiviolenţă. Directoarea organizaţiei „Rezonanţa”, Iulia Abramova, spune că autorităţile locale nu cunosc proporţiile reale ale fenomenului, pentru că nu le sunt oferite statistici oficiale, însă este deajuns să urmăreşti informaţia organelor de miliţie şi să-ţi dai seama că situaţia este gravă:

„În fiecare săptămână sunt înregistrate 2-3 cazuri de vătămare gravă sau omoruri ca urmare a violenţei în familie. Noi adunăm statisticile să le prezentăm autorităţilor care trebuie sa ia decizii. Adoptarea legii antiviolenţă ar oferi mai multă protecţie victimelor şi astfel am putea trage la răspundere agresorii”.

Chiar dacă regimul de la Tiraspol este unul nerecunoscut, iar actele adoptate nu pot avea greutate juridică, experţii spun că promovarea unei legi antiviolenţă este, totuşi, un pas înainte şi ar da un minim de protecţie victimelor violenţei.