În lume există aproape 200 de state, iar majoritatea sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite. Multe din statele existente sunt foste colonii britanice, spaniole, portugheze sau franceze, care și-au obținut independența față de puterile coloniale europene. Ultimul imperiul colonial este considerat de unii internauți ca fiind Federația Rusă în cadrul căreia se regăsesc foarte multe popoare: „adâgi, altai, başcâri, buriaţi, ceceni, ciuvaşi, cabarzi, balcari, calmâci, caraciai, cerchezi, carelieni, finlandezi, comi, mari, mordvini, osetini, iacuţi, tătari, tuvani, udmurţi, avari, darghini, cumâci, lezghini, tabasarani”.
Încercam zilele acestea să înțeleg prin ce „constelație” a trebuit să treacă Pământul ca să se nască toate aceste state și cum luptă ele pentru supraviețuire, pentru că unele din ele sunt de facto mai mult sau mai puțin independente. De ce există Statele Unite ale Americii sau o Federație a Rusiei? Ca să putem răspunde la această întrebare cred că trebuie să încercăm să privim puțin mai departe de caracterul „hegemonic” al americanilor și de pornirile „firești” velicoruse.
Statele nu există doar datorită faptului că au cele mai puternice armate sau că ar avea cei mai patrioți și „stataliști” cetățeni. Existența statelor, după părerea mea, este stabilită în mare măsură și de modul în care sunt privite din exterior. De exemplu, existența Statelor Unite ale Americii este întărită și datorită unei bune părți a popoarelor lumii care preferă să gîndească că trebuie să existe în mintea lor o țară a speranței, o țară care ar fi unica destinație în caz de pericol pentru familiile lor, o țară la care să viseze cu plăcere chiar dacă toate acele vise sunt pe alocuri exagerat de colorate, mitizate. Îmi amintesc și acum de un student de culoare, originar din Namibia, care mi se destăinuia la Podebrady, Republica Cehă, că simpatizează Rusia necătînd la faptul că știe de cazurile tragice ale unor studenți africani, care au fost atacați acolo. Consider că existența statelor nu este asigurată doar de măsurile de securitate, ci și de imaginea pe care o au în lume, de atitudinea pe care o stîrnesc celorlalte țări și popoare.
Politicile izolaționiste, care sunt promovate acum de Rusia prin interzicerea activităților organizațiilor internaționale sau prin adoptarea de legi ce ar lărgi definiția înaltei trădări, nu sunt în avantajul existenței statului rusesc, iar prăbușirea URSS, care s-a datorat în mare măsură unor asemenea politici, demonstrează acest lucru. Înțeleg că rușii își fac mari griji de comoara pe care au primit-o drept moștenire de la strămoșii lor și că ar dori s-o protejeze, însă acest lucru nicidecum nu poate fi asigurat prin luări de poziții dure pe arena internațională sau prin continuarea „protejării” zonelor de influență asupra cărora mai cred ar avea vreun drept. În același timp, nu putem propune Rusiei să treacă brusc la o libertate precum este în Statele Unite. Cel mai bine pentru Rusia este să înceteze să se dea tare pe arena internațională, să lase zonele de influență de altă dată să-și decidă singure propria soartă și să se concentreze exclusiv pe problemele interne, în special pe problemele ce țin de integrarea deplină a tuturor popoarelor care sunt în cadrul Federației Ruse. De asemenea, să adopte o politică prietenoasă de deschidere, care pe termen lung, să ajungă la o libertate precum există în America, să lase pe toți cei care simpatizează și cred într-o Rusie prosperă să trăiască acolo.
Și ca să ne dăm mai bine seama ce perspectivă promite această politică izolaționistă, am să dau un exemplu: să considerăm un regim ce duce o astfel de politică de izolare ca fiind un „acvariu”, iar toți cei care reprezintă factori de risc, în special agenți străini sau localnici, ce ar submina securitatea statului, ca fiind „pești”. Acum, cred cu toții suntem de acord că peștele se prinde mai ușor în acvariu, însă problema este ce se face „pescarul” atunci cînd se termină peștele din acvariu sau și mai rău cînd se strică acvariul? Dacă se sparge acvariul, atunci riscul asupra securității statului ar fi cel mai mare, pentru că pescarii n-ar ști cum să prindă acest pește venit din „mare”. Iar dacă acvariul se mai ține, dar este gol, atunci este evident că pescarii neavînd ce pescui riscă să-și piardă din abilitățile de pescar și ar degrada cu timpul. Eventual ar putea încerca să pescuiască în ape străine doar că riscul pentru ei este să fie prinși de „pirați”, care în cazul acesta sunt cei care se consideră că au drept exclusiv de a pescui în acele ape. Soluția, după mine, este ca să nu mai fie limitat spațiul în care ar putea înota peștii, ci să-i lase să înoate liber precum înoată în mare și să caute să-și perfecționeze continuu metodele de pescuit. Aceasta nicidecum nu înseamnă că trebuie să devină „braconieri”, ci să pescuiască din plăcere.
Încercam zilele acestea să înțeleg prin ce „constelație” a trebuit să treacă Pământul ca să se nască toate aceste state și cum luptă ele pentru supraviețuire, pentru că unele din ele sunt de facto mai mult sau mai puțin independente. De ce există Statele Unite ale Americii sau o Federație a Rusiei? Ca să putem răspunde la această întrebare cred că trebuie să încercăm să privim puțin mai departe de caracterul „hegemonic” al americanilor și de pornirile „firești” velicoruse.
Statele nu există doar datorită faptului că au cele mai puternice armate sau că ar avea cei mai patrioți și „stataliști” cetățeni. Existența statelor, după părerea mea, este stabilită în mare măsură și de modul în care sunt privite din exterior. De exemplu, existența Statelor Unite ale Americii este întărită și datorită unei bune părți a popoarelor lumii care preferă să gîndească că trebuie să existe în mintea lor o țară a speranței, o țară care ar fi unica destinație în caz de pericol pentru familiile lor, o țară la care să viseze cu plăcere chiar dacă toate acele vise sunt pe alocuri exagerat de colorate, mitizate. Îmi amintesc și acum de un student de culoare, originar din Namibia, care mi se destăinuia la Podebrady, Republica Cehă, că simpatizează Rusia necătînd la faptul că știe de cazurile tragice ale unor studenți africani, care au fost atacați acolo. Consider că existența statelor nu este asigurată doar de măsurile de securitate, ci și de imaginea pe care o au în lume, de atitudinea pe care o stîrnesc celorlalte țări și popoare.
Politicile izolaționiste, care sunt promovate acum de Rusia prin interzicerea activităților organizațiilor internaționale sau prin adoptarea de legi ce ar lărgi definiția înaltei trădări, nu sunt în avantajul existenței statului rusesc, iar prăbușirea URSS, care s-a datorat în mare măsură unor asemenea politici, demonstrează acest lucru. Înțeleg că rușii își fac mari griji de comoara pe care au primit-o drept moștenire de la strămoșii lor și că ar dori s-o protejeze, însă acest lucru nicidecum nu poate fi asigurat prin luări de poziții dure pe arena internațională sau prin continuarea „protejării” zonelor de influență asupra cărora mai cred ar avea vreun drept. În același timp, nu putem propune Rusiei să treacă brusc la o libertate precum este în Statele Unite. Cel mai bine pentru Rusia este să înceteze să se dea tare pe arena internațională, să lase zonele de influență de altă dată să-și decidă singure propria soartă și să se concentreze exclusiv pe problemele interne, în special pe problemele ce țin de integrarea deplină a tuturor popoarelor care sunt în cadrul Federației Ruse. De asemenea, să adopte o politică prietenoasă de deschidere, care pe termen lung, să ajungă la o libertate precum există în America, să lase pe toți cei care simpatizează și cred într-o Rusie prosperă să trăiască acolo.
Și ca să ne dăm mai bine seama ce perspectivă promite această politică izolaționistă, am să dau un exemplu: să considerăm un regim ce duce o astfel de politică de izolare ca fiind un „acvariu”, iar toți cei care reprezintă factori de risc, în special agenți străini sau localnici, ce ar submina securitatea statului, ca fiind „pești”. Acum, cred cu toții suntem de acord că peștele se prinde mai ușor în acvariu, însă problema este ce se face „pescarul” atunci cînd se termină peștele din acvariu sau și mai rău cînd se strică acvariul? Dacă se sparge acvariul, atunci riscul asupra securității statului ar fi cel mai mare, pentru că pescarii n-ar ști cum să prindă acest pește venit din „mare”. Iar dacă acvariul se mai ține, dar este gol, atunci este evident că pescarii neavînd ce pescui riscă să-și piardă din abilitățile de pescar și ar degrada cu timpul. Eventual ar putea încerca să pescuiască în ape străine doar că riscul pentru ei este să fie prinși de „pirați”, care în cazul acesta sunt cei care se consideră că au drept exclusiv de a pescui în acele ape. Soluția, după mine, este ca să nu mai fie limitat spațiul în care ar putea înota peștii, ci să-i lase să înoate liber precum înoată în mare și să caute să-și perfecționeze continuu metodele de pescuit. Aceasta nicidecum nu înseamnă că trebuie să devină „braconieri”, ci să pescuiască din plăcere.