„…un bilet de intrare în megashowul Americii contemporane, un raport fără exaltări inutile asupra stării eroului şi a naţiunii” în concepţia autorului, John Updike, romanul Fugi, Rabbit, Humanitas, 2008, e considerat de Time Magazine unul dintre cele mai bune o sută de romane redactate în engleză ale secolului XX. L-am recitit, în traducerea Antoanetei Ralian & George Volceanov, de zile mari, cu sentimentul că tocmai am câştigat la loteria vizelor, într-atât de primitoare se arată naraţiunea.
Tânărul Harry Angstrom, zis „Rabbit”, întors acasă după o zi de muncă, îşi găseşte (a câta oară!) soţia „cu chef”, chit că-i însărcinată, apoi iese să-şi ia băiatul de nici 3 anişori de la părinţii lui, şi… dus a fost! Nu face nici o sută de km, că se simte „fixat” ca-ntr-un insectar de această frază a cuiva: „Să ştii, singura cale de ca să ajungi undeva, este să te hotărăşti încotro vrei să mergi”. Or, problema e că Rabbit se lasă condus, mai întâi de semnele de circulaţie, ce-l fac să rătăcească în noapte, apoi de fostul său antrenor Marty Tothero, care continuă să-l vadă într-o lumină idealistă („…niciodată n-a avut vreo abatere. Niciodată n-a faultat”), după care e „preluat” de Ruth Leonard (despre care se spune, la un moment dat: „veşmintele cad singure de pe o femeie care vrea să fie dezbrăcată”), şi din când în când „împrumutat” de părintele Eccles, cu care joacă golf, ca apoi din pasa lui să afle că nevastă-sa Janice tocmai stă să nască, prilej de a-şi lua tălpăşiţa şi de la Ruth, şi asta deoarece „îşi dă seama că a fost atras într-o fundătură”, ca odată revenit în sânul familiei, să o ia de la capăt la prima neînţelegere dintre soţi… Doar că de data asta, în absenţa lui, Janice – bineînţeles, abţiguită! – îşi îneacă din greşeală fetiţa, iar vina cade oarecum şi pe el, gata să şi-o asume până la un punct, însă nerezistând totuşi tensiunii: „Vă purtaţi cu toţii de parcă eu aş fi făcut-o. Nici n-am fost acolo. Ea e vinovata”. Înfrânt, revine la Ruth, unde află că aceasta-i însărcinată şi că „ar trebui să avortez, dar o tot lungesc la nesfârşit”. Şi atunci „se scutură cu uşurinţă de un fel de panică dulce, se simte tot mai uşor, mai rapid şi mai calm, începe să alerge. Da: o ia la fugă. O ia la fugă”.
Magistrală scriere, prima dintr-o tetralogie, Rabbit, ce va schimba faţa prozei americane contemporane. Fugi la carte!
5 noiembrie‚’12
