Linkuri accesibilitate

Un Jurnal săptămînal de Tudor Gorgos.


Tudor Gorgos, născut la 26 februarie 1949 in orășelul Nisporeni. A făcut studii la Universitatea pedagogică „Ion Creangă”, Facultatea de Fizică și Matematică. A activat ca profesor. 10 ani a lucrat în cadrul Primăriei Nisporeni. Om de afaceri.

Luni
Azi e ziua lefii (pardon) pensiei. De cum am făcut ochi iau calea spre oficiul poştal. Pe listele de plată am depus iscălitura în dreptul unei sume de 1220 lei. Da, da. Acesta-i meritul unui cetăţean din Moldova care a activat pe tărâmul muncii peste 32 de ani o bună parte din ei slujind concomitent în două locuri. De fapt, ani spetiţi pe marele ogor sovietic am mai mulţi, însă, cînd s-a sfîrşit colhozul (pardon), soiuzul, şi economia ţării căzuse la pămînt, eu ca şi mulţi alţi cetăţeni ajunsesem la sapa de lemn. Iar când s-au deschis porţile ocolului sovietic am pornit-o de rând cu ceilalţi în lumea mare pentru a-i face mai fericiţi pe cei rămaşi acasă.

Cu o damigeană de vin, o tăbuiaţă de fasole, pastile de îmbunătăţire a digestiei, de contracepţie, nişte rujuri de buze, câteva pachete de prezervative şi alte lucruri de primă necesitate şi după două zile şi două nopţi de chin şi nevoi am parcurs centimetru cu centrimetru rândul lung de, vreo 2 km de la vama Leuşeni.

Am trecut podul de flori (pardon), mai bine zis, de lacrimi la fraţii mai mari(pardon), mai mici (pardon), de sânge să fac bussines (pardon) bişniţă, că gurele rele de pe la noi vorbeau cică de toate astea ei (cei de dincolo) duc mare lipsă şi că se vând ca pâinea caldă. Apoi încărcam o desagă de ştrampi şi chiloţi fără de care rămăsese mai toţi ai noştri şi mă-ntorceam la baştină, unde la fel ţi-i luau din mână. Însă acest lucru (pardon) chin de cam 7 ani nu mi s-a socotit în stagiul de muncă. Dar eu nu mă plâng. Un singur lucru regret. De ce nu s-au întâmplat toate astea pe când eram mai tînăr, poate renunţam azi şi la această pensie. Atunci urmam exemplul Premierului.

Apoi am depus pensia la banca de economii (pardon) am plătit serviciile comunale (pardon) o parte din ele.

După masă m-a telefonat un prieten din copilărie care munceşte la negru în străinătate, şi întors în ţară, m-a rugat să-l ajut să-şi cumpere un apartament în capitală. Am alergat noi multişor timp prin oraş: ba la Botanica, ba la Râşcani, ba la Buicani. Ba unul îi prea delăsat, ba altul îi prea scump, ba casa asta nu se vede din mizerie. De fapt, scările de la intrare aproape în toate blocurile locative sunt într-o stare mizerabilă de nedescris. Însă amicul meu n-a fost pretenţios şi totuşi şi-a ales unul. Am bătut palma cu stăpânul şi i-a dat arvuna. Seara târziu pe fondul depănârii amintirilor din alte vremuri am cinstit aldămaşul afacerii noastre.

Marți

Dis-de-dimineaţă am pornit-o la drum spre Văsienii din raionul Teleneşti. Aici urma să aibă loc lansarea a două cărţi pe care le-am semnat „Mierea copilăriei” şi „Îngeraşii la vânat”, ediţii apărute în 2012. În incinta Primăriei din sat se adunaseră mulţi copii de la clasele primare. Fiecare din ei au primit cîte două cărţi şi, după ce le-au răsfoit puţin, s-a încins o discuţie atât între copi şi autor, cât şi între ei. Fiecare copilaş a dorit să citească cu glas tare câte-o poezie. M-a mirat foarte mult faptul când am văzut cât de mare le-a fost bucurea intrând în posesia acestor două cărţulii. Majoritatea au mărturisit că acestea-s de fapt unicele pe care le au în familie. Mi s-au pus multe întrebări de către copii la care am făcut faţă, dar la două din ele însă aşa şi n-am putut răspunde. Iată întrebările cu ghinion: Când va fi următoarea întâlnire de acest fel cu vreun scriitor? De ce aşa de puţine cărţi colorate pentru copii scrise în grafie latină sunt prin bibliotecile rurale?

Plin de impresii şi emoţii, m-am întors acasă cu gândul să mai particip la asemenea întâlniri şi în alte localităţi. Desigur, dacă se vor mai găsi oameni cu inimă mare ca doamnele Danilov Sabina, Snegur Elena şi Irineevici Larisa – oameni, persoane de afaceri care cu toată generozitatea au pus umărul la organizarea acestei sărbători culturale. Fapt pentru care le mulţunesc mult, deoarece a fost o mare bucurie pentru copii din Văsieni, şi din Nisporeni.

După amiază i-am sunat Liliei să văd ce-i fac burandeii. Mi-a spus că fac bine şi chiar acuma vrea să-i scoată la primblare. O întreb ce-i mai face soţul Marcus. Şi el face bine, zice ea. De cîteva zile i-a sosit în Moldova un grup de businessmani din ţara natală, din Elveţia, şi că dis-de-dimineaţă pînă seara tîrrziu îi poartă prin ţară. Tare le-a mai plăcut Cricova, Mileştii-Mici, Cojuşna, Kvintul de la Tiraspol, friptura, brînza de oi şi mămăliga. Nu mai zicem de ospitalitatea moldovenilor care i-a dat gata. Jos pălăria.

Seara m-a bucurat c-o vizită nepoţica Emilia. Zilele trecute a împlinit 6 anişori. După ce ne-am salutat călduros mi-a dat un pupic dulce, m-a apucat de mână şi m-a îndemnat insistent anume astăzi să-i arăt care din odăi îi va reveni ei, când... voi împărţi averea. Lucru care m-a pus pe gânduri.

Miercuri

Continui să citesc opera lui Eminescu, volumul trei, ediţia 2008. Cât de mult se aseamănă vremurile. Şi atunci şi acum alocuri averea unui primar dintr-o lacalitate este egală cu averile tuturor învăţătorilor din sat luate la unloc. (Vezi rapoartele lui Mihai Eminescu pe când era revizor şcolar adresate domnului ministru al Cultelor şi instrucţiunei Publice). Mă întreb de ce oare aproape toţi scriitorii, poeţii talentaţi astăzi, ca şi pe vremurile marelui poet, trăiesc mereu în datorii şi mor îngropaţi de sărăcie? De ce în aceşti cam 150 de ani vremurile s-au schimbat atât de mult în ce priveşte progresul tehnico-ştiinţific dar relaţiile şi viaţa socială au rămas aproape aceleaşi?

Pe la chindii am hotărât să plec totuşi la ţară. Vreau să-mi vizitez o soră, pe care n-am văzut-o de mai multă vreme. După ce fac naveta pe la piaţă şi-mi împlu câteva sacoşe de cumpărături pentru ea purced la drum. Trăieşte greu. Pensia de 580 de lei ce cheltuieli îi poate acoperi? Odată ajuns la faţa locului, o întreb: cum mai trăieşti, dragă surioară?

Ea mai face cu greu doi paşi, spriginindu-se în cele două cârje, se aşează cu mare greu pe un scaun şi zice: „Păi, măi Toadere, este el cum este, îi bine şi acuma dar, parcă tot mai bine era atunci.” Când, dragă, când atunci? Pe vremea vechiului regim? Vreau să concretizez eu gândul celor afirmate de ea cam înfuriat. „Nu, măi, nu-i vorba de regim. Atunci când eram mai tânără şi toată ziulica fuga-ncolo, fuga-ncoace şi nu mă aşezam nici pe o clipă şi nici nu oboseam. Da amu... şi am trecut deodată la alte teme. Ce-ţi mai fac vecinii? „Ei, am o mare scârbă. A murit Vasilisa lui Ghiorghe Pârău. Ei, dă avea de-acuma 62 de ani, Dumnezeu s-o ierte, şi nici n-am putut-o petrece măcar în ultimul drum. Iaca şed la pat şi Tudosia lui Vasile Greabăn şi Irina din colţul străzii. Au făcut şi ele câte 60 de ani... De-aş avea sănătate când le-a veni ceasul să pot să le petrec măcar pe acestea creşteneşte că-s mai aprope de căsuţa mea decât Vasilisa.”

Asta-ţi doresc şi eu, lele Marie. Da-da, iaca ţi se apropie ziua de naştere săptămâna viitoare câţi faci? „Păi, dacă-oi ajunge cu bine, 75.” Mulţi ani înainte, lele Marie!...

Joi

Când am deschis ochii dimineaţă, văd că palmele-mi sunt roşii. Îi zic soţiei: uite, dragă, toată noaptea m-au mâncat palmele prin somn. Ce-o fi însemnînd asta? „Din câte ştiu eu”, zice ea, ai să numeri parale şi, dacă te-au mâncat ambele ai să numeri multe parale”. Da-a-a, s-ar putea întâmpla, fac eu.

Conform agendei trebuie să plec urgent în audienţă la un demnitar de stat, conform unei înţelegeri anterioare între noi în privinţa sponsorizării unei cărţi pentru copii de-ale mele. Mi-au sunat ieri cei de la tipografie că volumu-i tipărit şi pot să-l ridic. Şi deoarece demnitarul mi-a dat cuvântul în una din audienţe că la momentul achitării mă va ajuta, n-am cînd perde timpul.

Dar nici nu apuc a intra în biroul şefului că pe coridor mă întâlneşte contabila-şef şi fără a o mai întreba ceva ea mă informează că cererea mea a fost respinsă.

Da ce s-a întîmplat că înţelegerea a luat altă întorsătură, întreb eu? Doar cartea-i pentru copii şi tematica poeziilor priveşte domeniul în cauză. De la toate ăstea ar câştiga, pe de-o parte, copiii, iar, pe de altă parte, fauna şi flora mediului. „Da, îi adevărat”, zice doamna parcă cu un glas neîncrezut, „dar... înţejeţi dumneavoasră... vedeţi dumneavoastră... a observat şeful că vă trageţi rădăcina de prin părţile de unde vin şi rădăcinele dumnealui”. Ei şi ce-i rău în asta? zic eu mirat. Cu atât mai bine. „Da... dar ce-o să spună ceilaţi?” Care ceilalţi, zic? Doamna-contabilă a plecat fără am-i da vreun răspuns. Şeful nu era în biroul său, şi n-am mai putut clarifica cine sunt ceilalţi. Şi cam ce-ar putea reproşa ei? Dar nici n-am mai riscat să-l aştept.

Am folosit restul zilei, până pe la chindii, pentru a căuta să împrumut de la prieteni bani să-mi achit datoria la tipografie şi să ridic cât mai degrabă tirajul. Sunt sigur că micuţii o aşteaptă cu mare interes.

Pe la orele 17 mă trezesc la poartă cu un prieten-om de afaceri. Intră în curte înfuriat şi, fără multe explicaţii, îmi declară promt. Gata, bade, plec din ţară. Vând tot ce mai am şi plec pentru totdeauna.
-Cum? Unde? De ce? S-a întâmplat ceva? îl întreb eu mirat.
-Mă duc unde mă vor duce ochii. Să-ţi spun drept încă nu m-am decis unde. Poate în România, ori în Austria. S-ar putea şi în Ungaria. Cert e că plec. Nu mai pot. Mă îngroapă amenzile nejustificate şi corupţia.
-Stau şi mă gândesc eu aşa... la mintea mea. Au plecat mai toată clasa muncitoare calificată, o bună parte din intelectuali. Dacă mai pleacă şi micii oameni de afaceri, apoi cu cine mai rămânem în ţara asta? Nu ne întoarcem cumva la vremurile anilor 1000, 1100, când din Cumania, după cum se numea pe-atunci Moldova, cînd plecase cam 90 la sută din populaţia locală? Şi după cum ştiţi cu toţii că locul gol mult timp nu aşteaptă, prin părţile acestea au venit reprezentaţi ai diferitor popoare la loc permanent de trai. Şi atunci unde fac eu: măi Gheorghe, ia stai oleacă şi nu te-nferbânta tu aşa repede. Chibzuieşte mai bine cu plecarea asta a ta. Gândeşte cine va întoarce creditele acestea de miliarde europenilor pe care le-au luat guvernanţii noştri de peste tot locul de unde au putut lua. Ştiţi, mi se pare că i-am dat planurile peste cap.

Vineri

M-am trezit şi azi devreme. E ora 6 şi e zi de vineri. Da... s-a dus şi săptămâna asta. Ce mai zboară vremea! Ce mai zboară-ă-ă... Amu-i luni, amu-i sâmbătă. Amu-i data de-ntâi, degrabă se termină luna. Amu-i luna lui ianuarie şi repede vine alt revilion.

Când m-am trezit că şi anii mei s-au măcinat. Am în vedere cei mai frumoşi ani, că încă nu mă gătesc să mor, mă-nţelegeţi. Că după 60 cam începe a se ofili caştanul, vorba ceea, cântecul Irinei Loghin. Ne mai strofolim noi, ne mai bârzoim, mai cochetăm în faţa oglinzii, dar... mai mult ne admirăm noi înşine decât ne admiră alţii.

De câţiva ani în urmă mi-am pus îngând să fac o reparaţie capitală la casă. Apoi iată astăzi o să mă ocup de problema dată. Am mai încercat şi anul trecut şi anţărţ, dar intenţia n-a luat foc. Iau ziarul „Macler” şi încep dis-de-dimineaţă a suna poate-oi găsi vreo brigadă de meşteri care ar putea să-mi acopere casa cu ţiglă metalică. Sun, le lămurec ce au de făcut, dar ca să ne putem înţelege mai bine chem interlocuitorii mei la faţa locului. Peste vreo oră un omulean de vreo 45 ani bate la poartă. Îndesat la trup şi cu fulgi argintii în pleata rărită de-abinelea mă salută într-o vorbă cepeleagă şi pune palma streaşină deasupra ochilor, privind îngândurat la acoperişul casei.

-Ei ce zici, îl întreb eu fără multă îngăduială.
-Da' şchele ai? Nu, n-am răspund eu cam nedumerit.
-Da' un scripete şi nişte funii mai lunguţe ai? Tot n-am, îi reproşez imediat: Apoi, dacă a-şi avea aşa ceva şi încă vreo bărdiţă şi un cleşte, nici n-aşi mai căuta meşteri, nene.
-Ce credeţi? S-a supărat şi a plecat. Puţin mai târziu vin alţii, doi la număr. Unul mai în vârstă, altul tinerel cu totul. Chiar din prima cel mai învârstă mă întreabă de unde am de gând să cumpăr materialele.
-Nu ştiu. Oi vedea eu. Dar asta-i treaba mea. Eu vam chemat să vedeţi volumul de lucru şi să-mi spuneţi preţul. Dacă ne înţelegem, batem palma. Dacă nu..., tot o batem.
-Dacă cumpăraţi materialele de unde vă propunem noi, lucrăm. Dacă nu, refuzăm. Nu m-am înţeles nici cu aceştia.

Pe a treia brigadă am aşteptat-o vreo două ore şi n-a mai venit. M-am supărat şi eu şi am hotărât să mai aştept vreun an. Sau dacă trece sâmbăta şi duminica, de luni poate-mi schimb părerea. Mai şti-i!... Dar până una, alta mă urc în podul casei să mai înşir câteva talgere în dreptul unor noi fisuri. Înserează. S-a cam înnourat şi ar putea să plouă.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG