Mai întîi, reapariția politicii de clasă nu e rezultatul unei dezvoltări istorice. Nimic nu justifică rebeliunea declanșată în prelungirea unei epoci de mare succes. Adevărat, criza declanșată în 2008 a lovit puternic poziția economică a părinților și obișnuințele de viață ale fiilor. Însă acest șoc, survenit după 60 de ani de prosperitate, nu poate fi pus tocmai în seama sistemului care a creat o întreagă epocă isotrică de dezvoltare.
În acest punct, protestatarii anti-capitaliști sînt perfect anti-logici, acuzînd capitalismul, la capătul a 60 de ani de succes capitalist. Singurul sistem de organizare economică generator de prosperitate nu poate fi pus în boxă, cu atît mai puțin în numele ideii socialiste. Nici o economie organizată pe principii socialiste nu a generat dezvoltare. S-a vorbit, de altfel, prea puțin despre palmaresul socialismului în epoca post-comunistă și, mai ales, în variantele sale occidentale.
Adevărul ignorat al regimurile social-democrate sau de centru-stînga din statele occidentale spune că economia a rămas invariabil la parametrii capitaliști. Fiscalitatea s-a apropiat de criteriile socialiste ale redistribuirii dar piața, prețurile și porpietatea au rămas pur capitaliste. Prin urmare, succesul economic al socialismului, pe care pariază protestatarii anti-capitaliști, e o legendă. Mai precis, o legendă ideeologică, o fixație care are succes în ciuda oricărui argument.
Socialismul nu a generat dezvoltare economică nici în vest, nici în est. Socialismul a produs, fără oprire, situații de criză și, din acest punct de vedere, se poate conchide că socialismul e totuna cu starea de criză permanentă. De unde, atunci, rezistența acestei idei care e influentă pînă și după aparenta victorie postbelică a capitalismului? Răspunsul a venit mereu pe căi greșite. S-a vorbit de forța agitatorică ieșită din comun a stîngii și această observație nu e falsă, E doar insuficientă. S-a vorbit, de asemenea despre nevoia de echitate a societăților dar această idee contrazice în mod absurd performanța fără egal în materie de legalitate a societăților occidentale.
Ce s-a observat mai puțin e că ideea socialistă a dat greș în economie dar a avut succes în psihologie. Ideea socialistă răspunde unei porniri umane constante. E vorba de nevoia de a sancționa ordinea reală. O nevoie resimțită din plin de categoriile care s-au plasat, de la bun început, în numele unei ideologii, în afara realității. Promisiunea socialistă satisface exact categoriile care cred în utopia egalitară și și-au blocat capacitatea de a percepe direct realitatea. Nu există o categorie mai predispusă la acest joc psihic decît intelectualii radicali, așa zișii romantici generoși sau tinerii educați în spiritul dreptății sociale.
Noul val de proteste care umple săptămînal marile orașe ale Europei e justificat de creșterea șomajului și de scăderea satndardului de viață. Însă repertoriul anti-capitalist nu e justificat, e ilogic și e imprimat mișcărilor de stradă de falanga militant-intelectuală, nu de cei trimiși în șomaj.
Așadar, al doilea punct de remarcat în discuția despre revenirea la resentiment, privește proveniența acestei atitudini. Nu ne aflăm în fața unui sentiment popular. Sîntem, mai degrabă, în fața unei producții ideologice elitiste. Ea e propagată apoi, cu succes, spre societățile nemulțumite de scăderea nivelului de trai. Cum majoritatea societăților occidentale a pierdut, după 60 de ani de prosperitate, capacitatea de a compara, mesajul resentimentar are un impact major.
Vacarmul resentimentar al celor ce vor reîmpărțirea averilor, impozitarea „bogaților” și favorizarea săracilor face impresie și trece, chiar, drept conștiință socială. În cele din urmă, confuzia cu care se încheie cea mai lungă epocă de prosperitate a occidentului nu e rezultatul unui eșec economic. Adevărata cauză e decăderea și, apoi, eșecul sistemului de educație occidental.
Transformarea treptată a școlii în fabrică de ideologie și producția continuă de diplome fără acoperire au trimis generații întregi spre inadecvare economică și conflict cu realitatea. Dispariția educației morale provoacă, de regulă, dezorientarea și încurajază resentimentul, adică adversitatea față de chiar regimul care a făcut posibil noul sistem de educație. Ne aflăm exact în acest punct. Contestația ocupă aproape întreg domeniul public – de la presă și televiziune la universități și manifestații de stradă. Pericolul unei răsturnări violente e mic, pentru că societățile au pierdut mult din forță și ambiție. În schimb, perspectiva unor guvernări de stînga, alimentate democratic de votul resentimentar crește.