Linkuri accesibilitate

Aş zice că Witold Gombrowicz este un Chopin al literelor poloneze, plecat în exil chiar în ajunul celui de-al doilea război mondial.


Forţând puţin nota, aş zice că Witold Gombrowicz este un Chopin al literelor poloneze, plecat în exil (crezând că tocmai s-a îmbarcat pentru o croazieră pe mare!) chiar în ajunul celui de-al doilea război mondial, şi care îşi va scrie opera în poloneză, chit că tocmai „polonitatea” pare să-i stea în gât! Este chiar tema – cu variaţiuni! – a romanului Trans-Atlantic, Rao, 2006, redactat în 1953, după 14 ani de tăcere, într-un stil ce-i parodiază pe memorialiştii polonezi ai secolului XVII, temă ce poate fi rezumată astfel: „Dar de ce trebuie să fii neapărat Polonez?”.

Cine aşteaptă un răspuns, să-şi ia de-o grijă, căci cârcotaşul de serviciu al literelor polone din emigraţie nu scrie pentru „a da seama”, ci spre a stârni, iar şi iar: „Chiar atât de fermecător a fost destinul Polonezilor? Nu te-ai săturat să tot fii Polonez? Nu ţi-i de-ajuns atâta Chin? Nu ţi-e de-ajuns atâta Calvar, atâta Caznă? (…) Nu vrei să fii Altcineva, cineva Nou?”.

Acţiunea – în măsura în care se poate vorbi de o tramă narativă în romanele lui Gombrowicz – este plasată în Argentina, personajele – nu atât caractere, cât „nişte biete umbre, cu un grad de existenţă extrem de redus” (Czeslaw Milosz) – roind în jurul Legaţiei poloneze din Buenos Aires. Totul, într-o atmosferă carnavalescă ce sfârşeşte în grotesc, de unde şi reproşul ilustrului său conaţional, şi el emigrat (în SUA): „…dumneavoastră o trataţi [Polonia] cu aversiunea cuvenită Poloniei imature, provinciale, dinaintea anului 1939”. Replica lui Witold Gombrowicz mi se pare magistrală spre o mai bună înţelegere a operei sale romaneşti: „Atac forma poloneză pentru că este forma mea… şi pentru că toate operele mele doresc să fie într-un anumit sens (…) o revizuire a relaţiei omului contemporan cu forma – o formă care nu emană din el direct, ci se creează «între» oameni”. Or, la apariţie, cititorii obtuzi tocmai asta îi reproşează, căutările în ale Formei; altfel spus, „cum de îndrăznesc să scriu cuvinte cu majusculă în mijlocul propoziţiei?” (nimic de zic, grea acuzaţie!).

Ce-ar fi aşadar să nu-l prea luăm în grav, ci să tragem cu urechea la ce spunea autorul în persoană: „Mereu mă distrează acest Trans-Atlantic… poznaş, sclerotic, baroc, absurd…”? Un roman cu majusculă, fie şi în mijlocul propoziţiei.
22 octombrie ’12
XS
SM
MD
LG