„… şi azi, la peste optzeci de ani, de voi fi sculat noaptea din somn şi întrebat – când, de către cine mobilizat, răspunsul e deja gata (…) treisprezece octombrie 1947, comisariatul militar din Drochia”. Deloc întâmplător, Ion Druţă îşi începe depănarea memoriilor în Lupaniada, Ed. Cadran, 2012, cu această dată – în ultimă instanţă, e vorba chiar de mobilizarea pe frontul literar, iar cel care-l cheamă „sub arme” e nimeni altul decât Andrei Lupan, pe atunci preşedintele USM. Şi tot lui Andrei Lupan îi citeşte prima sa nuvelă publicabilă, Problema vieţii, iar reacţia acestuia nu se lasă aşteptată: „Da mie unuia, iaca, îmi place bucata! (…) Şi să-ţi fie într-un ceas bun…”
Sub semnul acestei binecuvântări părinteşti stă toată creaţia lui Ion Druţă, pe atunci (încă) tânărul scriitor „nimerit între ciocan şi nicovală, între comisarii roşii şi basarabenii invidioşi” – e, dacă vreţi, kilometrul 0 al magistralei sale evoluţii ulterioare: „Mai scriu o carte, un fel de adio, în care le demonstrez că nu eu, ci ei în totalitatea lor nu au nimic cu literatura, după care îmi iau catrafusele şi dus am fost. În luna mai, într-o lună de zile scriu Frunze de dor şi eram gata de drum”.
Îngrijorat de cum va primi binefăcătorul său vestea plecării, tocmai acesta din urmă se dă peste cap ca să-l poată scoate în lumea largă: „– Iată, zice Lupan biruitor, eşti primit la cursurile superioare de literatură din Moscova. Urci în tren şi dus ai fost”. Şi tot Andrei Lupan este cel ce trage linia de demarcaţie, odată scrisă Povara bunătăţii noastre (care, în paranteze fie spus, nu i-a picat bine!): „– Nu e vorba de plăcut sau neplăcut. Mă gândesc însă ce-o să fie cu băietul ista mai departe, că nu are nici patruzeci de ani. Ce se mai poate scrie, după o asemenea lucrare?”
Dincolo de valoarea sentimentală, Lupaniada lui Ion Druţă este şi un preţios document uman & literar, un soi de Exegi monumentum în chiar anul centenarului poetului-academician, cel care l-a citit, din prima, ca nimeni altul: „Eu nu te-aş prea ţărăni, nici nu ţi-aş socoti harul plămădit de-a întregul în albia baştinii. Eşti mai izbucnit şi mai neîmpăcat, aruncat din resorturi proprii, ca dintr-o aprigă catapultă, eşti catapultat de firea şi de năravul tău unic spre orizonturi noi, în căutări spărgătoare de tradiţii”. Bine zis, „în căutări spărgătoare de tradiţii”!
15 octombrie ’12
