Linkuri accesibilitate



Ca şi cum dintr-un Abecedar al valorilor naţionale – şi acela oarecum incomplet, „plin” mai degrabă de numeroase lacune – s-ar şterge două litere dintr-un foc, A şi B: a murit Aureliu Busuioc, şi odată cu el ultimul aristocrat de viţă veche al literelor noastre.

Aşa cum l-am cunoscut în ultimii ani, nu cred să fi văzut un bărbat mai pregătit pentru „Marea Trecere”, chit că rămânea acelaşi bon vivant notoriu, poate mai puţin vivant decât bon. Era de parcă s-ar fi oprit în pragul uşii, întredeschise în mai 2010, odată cu plecarea soţiei sale Tanţi, nehotărât dacă să mai îngăduie printre prieteni sau să i se alăture celei care, de dincolo de mormânt, l-a mai ţinut în viaţă – cât să-şi redacteze romanul de rămas-bun, Şi a fost noapte…, Cartier, 2012. Cu un singur deget, direct la computer, scrutând ecranul printr-o lupă enormă, ce s-a dovedit a fi chiar lacrima sa – şi Tudor Arghezi, pierzând-o pe Paraschiva, a „prohodit-o” în Noaptea, cartea de poeme de pe urmă. (Că tot am pomenit de Arghezi, acesta şi-a scris poemele din Flori de mucigai „cu unghia pe tencuială,/ Pe un părete de firidă goală”; Aureliu Busuioc şi-a compus ultimele pagini literalmente zidit între patru pereţi – îşi transformase debaraua în cabinet de lucru! –, cu arătătorul mâinii drepte atacând energic claviatura PC-ului, cum ar încerca Marea [Trecere] cu degetul!) Din voia întâmplării – fericite, pentru mine –, am fost martorul zămislirii cărţilor sale „târzii”: începând cu romanul Spune-mi Gioni, l-am citit mai întâi în manuscris (cu roşu se-nţelege!), pentru a parcurge apoi tot textul împreună, pagină cu pagină (din echipă mai făceau parte Vasile Romanciuc, Eugen Lungu şi Mircea V. Ciobanu, iar o dată şi Serafim Saka), înainte de a-l fi propus unei edituri. Vânător pasionat, maestrul AB ţintea nici mai mult, nici mai puţin perfecţiunea – rara avis în părţile noastre. (O va atinge, cred, în Hronicul Găinarilor, dar abia la a doua ediţie – tot ea, definitivă! – scoasă în seria Cartier Clasic, în primăvara lui 2012.) Şi tot din voia întâmplării – de data aceasta, nefericită! – m-am pomenit în casa autorului nostru, cu ultima corectură a Hronicului… sub braţ, în chiar ziua în care şi-a şters din întâmplare, manu propria (cum să nu-mi amintesc aici de „degetul acesta care creşte nemilos împotriva-mi”, al lui Ioan Es. Pop, un poet pe care-l preţuia enorm?!), nişte pagini din romanul la care trudea, Şi a fost noapte… (cu ajutorul fiului său Cornel, abia dacă va reuşi să recupereze nişte fragmente; în mare însă, a trebuit să rescrie partea a doua a cărţii). Pentru prima oară în viaţă vedeam un spectru, în carne şi oase – e adevărat; va trebui să se întâmple un miracol, mi-am zis atunci, ca să se întoarcă printre noi. În ultimă instanţă, Dragostea (cu majusculă!) a fost cea care l-a întors – dar despre ea se cuvine să vorbim din alineat.

La doar câteva săptămâni de la plecarea soţiei sale, Aureliu Busuioc se apuca (la 82 de ani – vârsta lui Lev Tolstoi!) de un nou roman – „de dragoste, închinat memoriei lui Tanţi”, îmi spuse la telefon. Au urmat zile – numărate, iar conştiinţa că ar putea fi mai puţine decât ar fi avut nevoie cred că l-a mânat din urmă mai abitir decât un vechil zelos! – în care, din când în când, le povestea/citea celor apropiaţi o mică întâmplare, o linie de subiect, o răsturnare de situaţie etc., etc., punând atâta pasiune în cele spuse/scrise, încât povestea vieţii lui devenise, puţin câte puţin, povestea noastră (prietenii ştiu de ce!). Când îi venea un nou titlu – între timp, schimbase câteva! –, ni-l împărtăşea imediat şi nouă; totodată eram la curent cu numărul de pagini aşternute, ştiam ce noi personaje şi-au făcut apariţia, cine şi cui corespunde în realitate. Pe măsură ce înainta (în text, că în vârstă nu se vedea!), literalmente pe înDELETE (episodul cu ştergerea niştor pagini), moartea bătea în retragere – era cu neputinţă să dea colţul, înainte de a pune punct (or, critica va remarca tehnica pointilistă a scrierii) operei celei mai personale (ca şi cum abia la anii târzii îl va ajunge din urmă un titlu ce-l consacrate acum patru decenii, Singur în faţa dragostei), pe care o va fi purtat cu el ani în şir, şi doar dispariţia celei care i-a inspirat-o îi va da dezlegare s-o pună pe hârtie. Fără s-o spună explicit, dar evident pentru toată lumea care l-a cunoscut îndeaproape, Aureliu Busuioc tocmai îşi redacta testamentul său uman, după ce dăduse măsura talentului său de romancier prin Hronicul Găinarilor, îşi pusese la Punct (Ştiinţa, 2007) poezia, publicase în România literară o nouă versiune românească a celebrului Requiem ahmatovian (ce tristă ironie a destinului: muritoare de foame, Anna Ahmatova a trebuit să-l traducă pe proletcultistul Petru Cruceniuc în rusă, ca abia după moartea poetei să fie tălmăcită pre limba noastră de un talent pe măsură), iar cu cerneala ce-i mai rămăsese în călimară – vorba vine – să-şi compună propriul epitaf, în dulcele stil clasic, făcând o ultimă reverenţă (sau poate… un clin d’oeil – vezi stihul final) geniului tutelar al acestei limbi.

* * * * * * *
Aureliu BUSUIOC

CE E SĂ MORI…

Ce e să mori? Nimic. E o rutină,
Ieşi din real, din zvon, din amintiri,
Nici tu la rampă, nici măcar la ştiri
Pe foarte multe mii de ani-lumină.

Îngălbeneşti. Nu tu: portretul tău
Cu puf de mustăcioară şi cu plete,
Lipit cândva-n albumul unei fete
Alăturea de Guţă Popândău.

Ţii strâns în gură ortul să-l plăteşti
Pe Charon cel isteţ a trece Styxul.
În urmă îşi agită corbii pliscul
Ca nu cumva să-i nemilostiveşti.

Infernul zici? O, nu te joci cu focul!
Doar un regret în ochiul înlemnit,
Că n-ai ştiut, şi n-ai fost pregătit,
Şi ai scăpat din mâna rece tocul.

Şi-ai vrea să pui vreo două apostile
Pe discul lunii, haimana ce-ai fost,
Şi nu-nţelegi că n-are nici un rost...

Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!
XS
SM
MD
LG